Lumea marinarilor

Spovedania marinarului Destine, pilde şi poveţe (galerie foto)

Constantin Mănescu s-a născut pe 6 aprilie 1853, la Ploieşti. A absolvit şcoala primară (1867) şi gimnaziul la Ploieşti (1869), respectiv Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti. În anul 1874 a fost recrutat în armată, iniţial în cazarma de jandarmi şi mai apoi la Regimentul 6 Linie.
 
La 1 august 1874 a început cursurile Şcolii Navale din Brest, bucurându-se de aprecieri deosebite din partea profesorilor săi: Constantin Mănescu este un june bine crescut, animat de cele mai bune intenţiuni şi de cea mai vie plăcere de a învăţa; conduita sa nu a lăsat niciodată de dorit” sau „Constantin Mănescu în tot cursul anului s-a purtat prea bine dând exemplu de cea mai bună educaţiune şi de amor pentru studiu, este un june excelent, cea ce face o onoare ţării sale”.
 
La sfârşitul acestui an de învăţământ, a înaintat Ministerului de Război român situaţia notelor obţinute în şcoala franceză, acesta trimiţându-i, la 5 septembrie 1875, o notă de mulţumire „pentru zelul şi activitatea depusă la studiile anului de preparaţie”.
 
La cererea sa expresă de a participa la Războiul Neatârnării, la 29 iulie 1877, fiind ambarcat pe nava „Borda” din escadra franceză, i s-a aprobat un concediu. Ca urmare a intervenţiei guvernului român pe lângă guvernul Franţei, în anul 1879 a obţinut aprobarea de a se ambarca pe un cuirasat al Escadrei franceze din Marea Mediterană, realizând astfel un nou stagiu de specializare în Marina franceză şi continuând Şcoala de Aplicaţie, pe care o întrerupsese din cauza războiului. Astfel, în perioada 2 iunie - 5 noiembrie 1979 a fost ambarcat pe cuirasatul francez „Le Richelieu”, aflat sub comanda căpitanului de fregată Dufresse, care, într-un certificat adresat Ministerului de Război român, arăta: „Domnul Mănescu C-tin, sublocotenent al Flotilei Române ambarcat în subordinea mea la bordul sus-numitului bastiment de la 2 iunie la 5 noiembrie 1879, s-a arătat întotdeauna plin de zel şi de bunăvoinţă pentru serviciu. Apreciez că este un ofiţer activ, inteligent, fiind apreciat de subordonaţii săi şi în acelaşi timp de colegii săi…”.
 
În vara anului 1877 a fost încadrat în personalul de deservire a bateriilor de coastă de la Calafat. În calitate de ajutor al locotenentului Alexandru State, comandantul bateriei nr. 1 „Carol”, a participat la tragerile executate de artileria română în lunile mai-iunie 1877, împotriva cetăţii Vidin şi a flotei otomane de pe Dunăre.
 
La 12 iunie, prin focul bateriei sale, a sprijinit trecerea navei ruse „Ada” prin blocada flotei otomane. De asemenea, a luptat şi în cadrul altor baterii, îndeplinind la nevoie şi funcţia de comandant de baterie sau misiunea de a construi o nouă baterie. Astfel, la 21 septembrie 1877 a primit ordinul să facă serviciu în bateria „Mircea” şi să supravegheze bateria „Ştefan cel Mare”. În noiembrie 1877, când s-a pus problema scufundării monitorului otoman „Podgoriçe” cu ajutorul unei baterii de mortiere, a primit misiunea să construiască această baterie. Cu această ocazie, a participat la instalarea bateriei „Perseverenţa”, construită între Râiosu şi Canapa şi formată din trei mortiere procurate de la bateria „Renaşterea”. La 7 noiembrie 1877, în calitate de comandant de mortier, a participat efectiv la acţiunea de scufundare a monitorului otoman „Podgoriçe” şi a remorcherului „Socrate“, fiind citat prin O.Z. pe Armata Română.
 
În 1879 a fost desemnat să se ocupe de înfiinţarea Şcolii Copiilor de Marină din Galaţi, în cadrul căreia a funcţionat ca profesor al primilor 20 de elevi ai şcolii.
 
Odată cu sosirea în ţară, la 12 august 1882 a primei noastre nave-şcoală, bricul „Mircea”, a făcut parte din statul major provizoriu al acestuia, participând la ieşiri în mare şi la manevre. În luna octombrie a revenit la Şcoala Copiilor de Marină, reluându-şi funcţia de profesor. În timpul perioadei de practică din vara anului 1883, când elevii Şcolii de Marină au fost ambarcaţi pe bricul „Mircea” pentru executarea campaniei de instrucţie, a făcut parte din statul major al navei, ca ofiţer de cart. După o lună de instrucţie în Marea Neagră, în timpul căreia s-au vizitat porturile Varna, Bugaz, Sinope, Trebizonda, Suhumi, Kerci, Ialta, Sevastopol, Odessa, Oceakov şi Nikolaev, bricul a executat cea de-a doua parte a campaniei de instrucţie vizitând porturile Constantinopul, Pireu, Atena, Syra, Smyrna, Galipoli şi Radato.
 
Tot în anul 1883, a solicitat Regelui un concediu de 9 luni în Franţa, pentru a urma cursurile Şcolii de Torpile de la Boyardville. În iunie 1884 s-a făcut o nouă intervenţie pe lângă guvernul francez, pentru a permite ofiţerului să viziteze instalaţiile de torpile de la Toulon, ţinându-se cont de rezultatele excelente pe care acesta le obţinuse la Şcoala Apărărilor submarine. În buletinul individual de note din 25 iulie 1884, întocmit după debarcarea de pe nava franceză “Messager“, se menţionau inteligenţa, patriotismul ardent, spiritul ingenios şi caracterul său sobru, concluzionându-se că este un ofiţer pe care România poate conta.
 
Prin scrisoarea din 26 iulie 1884, Ministerul de Externe al Franţei a transmis aprobarea de vizitare a instalaţiilor de torpile din Toulon. După această nouă specializare în Arme sub apă, la 24 aprilie 1885 a fost numit comandant al bricului „Mircea”.
 
În cursul anului 1886 a activat la Depozitul Flotilei şi la Diviziunea Echipajelor, ulterior fiind numit comandant al puitorului de mine „Alexandru cel Bun”. Sub comanda sa, în aprilie 1887 nava a fost armată pentru instrucţie de specialitate, executând şi câteva transporturi militare.
 
În 1889 a fost numit comandant al Companiei 1 Torpilori şi al torpilorului „Zmeul”. În 1890 a fost repartizat la Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor, fiind numit ofiţer secund pe crucişătorul „Elisabeta”. Cu această navă a efectuat un voiaj cu escale la Constantinopol, Smyrna, Kios, Alexandria, La Valetta, La Goulette, Villefranche, Toulon, Tanger, Cadix, La Spezzia, Livorno, Palermo şi Prinkipo.
 
În anul 1891, când Divizia Echipajelor s-a despărţit de Depozitul Flotilei, a preluat comanda acestui depozit. În anul 1892 a fost numit comandant al bricului „Mircea”, pentru efectuarea companiei de navigaţie din acest an. După executarea primei părţi a campaniei de instrucţie, s-a îmbolnăvit, fiind înlocuit la comanda navei-şcoală, care urma să participe la serbările columbiene de la Genova, de maiorul Nicolae Barbieri. În anul 1893 a revenit la comanda bricului, executând campania de navigaţie pe ruta Sinope-Constantinopol-Sevastopol-Odessa.
 
În calitate de ofiţer secund al crucişătorului „Elisabeta”, în anul 1895 a participat la serbările inaugurării Canalului Kiel. În 1897 a fost mutat de la Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor la Divizia de Mare, în funcţia de comandant al crucişătorului „Elisabeta”. Sub comanda sa, nava a executat programul de instrucţie prin efectuarea de ieşiri în mare, trageri de artilerie, lansări de torpile şi a participat la lucrările hidrografice întreprinse în portul Constanţa şi în rada acestuia.
 
În anul 1898 a revenit la Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor, în 1899 funcţionând pentru scurt timp în cadrul Apărării Porturilor Fluviale. La 1 aprilie 1900 a revenit la Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor iar la 1 aprilie 1901 i s-a încredinţat funcţia de şef de stat major în Comandamentul Marinei Militare. A fost numit comandant al Diviziei de Mare, funcţie din care a demisionat la 1 aprilie 1905.
 
În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic a fost mobilizat ca şef de stat major, iar în anii Primului Război Mondial, ca director al Şantierului Naval Fernic din Galaţi.
 
A fost înaintat în gradul de sublocotenent (1 august 1877), locotenent (8 aprilie 1881), căpitan (24 aprilie 1885), maior (1890), locotenent-colonel (8 aprilie 1896) şi comandor în rezervă. A fost distins cu Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler, Ordinul sârb „Crucea de Tacovo”, Medalia „Apărătorii Independenţei”, Medalia comemorativă rusă, Crucea „Trecerea Dunării”, Ordinul „Medgidie” în grad de Comandor, Ordinul danez „Danebrog” în grad de Mare Ofiţer, Ordinul suedez „Spada” în grad de Cavaler clasa I, Ordinul „Coroana României” în grad de Ofiţer, „Semnul Onorific pentru 25 de ani de serviciu” (1900), Ordinul „Steaua României” în grad de Ofiţer (10 mai 1902).
 
În anul 1891 a publicat „Studiul asupra Flotilei Române”, iar în 1904 lucrarea „De la Galaţi la Kiel. Istorisirea pitorească a voiajului făcut de crucişătorul Elisabeta la inaugurarea canalului dintre Baltica şi Marea Nordului”, Tipo-litografia „Moldova” din Galaţi. Volumul prezintă detaliat voiajul până la Kiel, evenimentele petrecute la bord, precum şi în porturile de escală Benderecli, Suda, La Valetta, Alger, Vigo, Ferol, Dartmouth, Wilhelmshaven, Copenhaga şi Kiel, încheindu-se cu serbările de la Kiel.
 
Genealogia familiei Mănescu
 
Constantin Mănescu a fost căsătorit de două ori - pe 1 august 1891 cu Valeria Teodoru, iar pe 30 noiembrie 1897 cu Alexandrina Tătăranu. Din prima căsătorie a avut o fiică, Ligia (n. 1894) iar din cea de-a doua căsătorie o fiică, Elvira (n. 1898) şi doi băieţi, Vintilă (n. 1899) şi Mircea (n. 1902).
 
În Autobiografia datată Brăila, 24 iunie 1906, intitulată „Pentru copiii mei, când vor fi în etate să priceapă”, păstrată în Colecţia Manuscrise a Muzeului Marinei Române, comandorul Constantin Mănescu face un gest de maximă bună cuviinţă, lăsându-le odraslelor sale nu numai o biografie detaliată, ci şi un adevărat tezaur de pilde şi poveţe.
 
„Fie ca exemplul părinţilor să vă servească drept exemplu pentru a fi tari în lupta pentru existenţă, ca să rămâneţi oneşti şi virtuoşi în mijlocul tentaţiilor care vă vor înconjura. Cei slabi de îngeri, cei lipsiţi de energie cred că ajung bine cei care merg pe căi piezişe şi necinstite,... ei se înşeală amar!
 
Tatăl vostru s-a născut la 6 aprilie 1853, în oraşul Ploieşti, strada Banul Manta, fosta Cale Râfov, din părinţi ţărani, originari de pe malul Borcei, din satele Feteşti şi Dudeşti. Bunicul meu se numea Badea Moldoveanu, pentru că strămoşii lui veniseră din Moldova, de pe malul Prutului, împreună cu cea mai mare parte din locuitorii care populau satele vecine: Dudeşti, Cocargea, Pietroiu, Buliga, Cegani etc. Această strămutare de locuitori, băjenii, de unde şi satul Băjenari, pare că a avut loc în timpul războaielor dintre ruşi şi turci, când îndemnaţi de Carol a XII-lea, regele Suediei.
 
Locuitorii de pe malul Borcei erau oameni avuţi, făceau serviciul de grăniceri şi aveau multă inimă românească curată. Bunicul Badea, mort în etate de 115 ani (!), îmi povestea cum a luptat el cu turcii sub ruşi, cum a urmărit pe un hoţ vestit, Linca şi cum cultivau ei pescuitul, creşterea vitelor, stupăritul şi târlele cu oi. Era ţăran fruntaş între fruntaşi, înconjurat de 5 feciori, dintre care cel mijlociu era tatăl meu, Manea, ce semna Manea Badea Moldoveanu şi care, ca şi bunicul meu, nu ştia carte.
 
Mama mea, Iana, era fată de ţăran fruntaş din satul Dudeşti, scurtă de statură, frumoasă, cu ochii negri, aducea la figură cu Gia, sora voastră; era curată, vrednică, cinstită sfântă, dar iute şi amărâtă de creşterea copiilor în lipsă mare, după care voi arăta mai departe.
 
Taica, cum ziceam noi tatii, a servit ca grănicer, a fost prins de turci la Silistra şi a scăpat de moarte aruncându-se în Dunăre, pe care trecut-o înot. Era mare patriot şi, ca să înveţe copiii lui carte, a vândut tot ce a avut şi s-a strămutat cu nevasta şi trei copii la Ploieşti, unde a mai căpătat alţi şase copii, din care doi au murit fiind mici, iar şapte au trăit şi anume: Dobre, Vlad, Maria, Constantin, Simion şi Petrache. Copiii mergând la şcoală şi luând obiceiul oraşului, Dobre, Vlad, Rada, Marin, Constantin, Simion şi Petrache. Copiii mergând la şcoală şi luând obiceiul oraşului, Dobre a devenit Dumitru, Vlad, Vasile şi Rădiţa, iar ceilalţi au păstrat numele ce au avut la botez. Toţii băieţii au învăţat la şcoală clasele primare, dar cum taica nu ştiu cum să-i dirijeze, ei au intrat la stăpân, după cum era obiceiul pe atunci, căci negustorii erau cei mai de frunte după boierime şi negustorii făceau banii, având timpuri foarte favorabile. Fraţii mei însă n-au reuşit si au rămas săraci, împovăraţi de grijile familiei.
 
Dobre, după ce a făcut parale în două rânduri şi a avut mare băcănie în Ploieşti, a pierdut tot, s-a mutat înapoi pe Borcea, în satul Cocargea şi s-a însurat, dobândind trei fete, după ce i-au murit mulţi copii mici. Aici el ar fi putut să facă mare avere dar s-a dat la viciul beţiei şi a murit în anul 1904, alcoolic.
 
Vlad, după ce a învăţat cofetăria, a deschis cârciumă în satul Corneşti şi aici ar fi mers bine dacă boala şi deprimarea morală nu l-ar fi secerat la 1894, rămânând 4 copii, doi băieţi şi două fete.
 
Simion a trăit pe lângă fraţi fără să se apuce de ceva serios, s-a însurat târziu în Filipeştii de Pădure, unde este şi astăzi. Petrache a făcut armata, a fost sergent şi acum este conductor de tren la Căile Ferate, având 5 copii, trei băieţi şi două fete. Surorile mele, Rădiţa şi Maria, sunt ambele văduve, fără copii şi reduse la sărăcie.
 

Viaţa mea

 
Toţii copiii am crescut în casa părintească, compusă din două camere şi o tindă, în care să gătea mâncarea. La început a fost abundenţă, dar mai pe urmă tatăl meu pierzând vitele şi neputând lupta cu viaţa orăşenească, s-a făcut căruţaş, vânzând ţuică prin satele de pe Jalniţa şi Borcea, apoi când a pierdut şi capitalul, a vândut fructe, a devenit muncitor cu mâinile şi odată, timp de trei săptămâni, iarna chiar măturător de stradă.
 
În acest timp de decadenţă continuă, ce a amărât pe biata mama, femeie sensibilă şi foarte inteligentă, eu eram mic de tot iar cei doi fraţi mai mari se aflau la stăpân, unul în Bucureşti şi altul în Ploieşti. Sărăcia noastră nu era mare cum se întâmplă astăzi: aveam 3 - 4 pogoane de porumb, fasole, zarzavat, dar eram copii mulţi şi mama ne creştea cu greu iar tatăl meu, onest, muncitor şi mult încrezător, era moale, fără energie, se lăsa să fie lesne înşelat; el se plângea că lumea e prea iute, vicleană şi mult schimbată de cum era în trecut.
 
La etatea de cinci ani tatăl meu m-a luat în căruţă cu el pe care o păzeam când ducea cu boii la păscut, strigam la mere şi alte fructe, când le vindea prin sate şi cutreieram cu el toată regiunea dintre Ploieşti până la Borcea, dormind pe unde apucam, vânzând fructele pe cereale şi seara ascultând la poveştile ţăranilor, pe care apoi le povesteam cu multă exactitate prin satele pe unde ajungeam.
 
Când am avut 8 ani am căzut grav bolnav de friguri tifoide, eram la extremitate în căruţa taichii, care a ajuns cu mine în Dudeşti, la o soră a mamei, Maria. Aici nu ştiu cât am zăcut dar m-am pomenit când îmi făcea lumânarea să mi-o pună în mână, crezând că mor. Întors acasă, mama nu a mai voit să mă lase cu tatăl meu, am stat vreo 4 luni convalescent, pierdusem memoria în mare parte.
 
Când am avut aproape 9 ani m-au dat un dascăl, unde în două săptămâni am învăţat literele, ştiam silabismul şi scriam alfabetul cu înlesnire. Aceste însuşiri ale mele l-au făcut pe fratele meu Dobre să mă cheme la Bucureşti să învăţ carte acolo. Tatăl meu a plătit un şfanţ (20 de creiţari) şi m-a pus în codârla unei birje, cu care am plecat, având numai ce era pe mine.
 
La Bucureşti am început să mă duc la o şcoală situată în locul unde este acum hotelul „Bristol”. Se scria încă pe nisip, literele erau amestecate cele latine cu cele chirilice, copiii stau jumătate în bancă şi jumătate la semicercuri în picioare, schimbându-se între ei la intervale de câte o oră sau două. Dascălul era primitiv, monitorii băteau pe copii şi lumea incultă, dar peste tot sufla vântul de deşteptare naţională şi fratele meu era mare patriot.
 
După două luni de mers la şcoală a încercat să mă dea la şcoala filarmonică ca să învăţ muzica şi să scape de mine pentru că el era strâmtorat unde şedea, avea muncă multă şi eu timpul liber îl petreceam printre muşterii în prăvălie, unde nu auzeam lucruri frumoase, prăvălia fiind o cofetărie-racherie, situată în Mihai Vodă.
 
Fratele meu, din ambiţie rău concepută, a schimbat stăpânul, eu nu aveam nici o dispoziţie pentru muzică - era tot ce-mi dădea natura mai puţin, aşa că deveneam o sarcină prea grea pentru el, de aceea m-a trimis înapoi la Ploieşti, unde am intrat în clasa I primară, în anul 1863, având etatea de zece ani, dar păream mai mic.
 
De la 1863 la 1867 am terminat clasele primare, fiind premiat în toţi anii, monitor general şi bine văzut de profesori, deşi umblam de multe ori desculţ şi copiii de negustori erau mai protejaţi, dar învăţătura mea mă deosebea prea mult de ei pentru a nu fi trecut cu vederea.
 
De la 1867 la 1869 am trecut clasa 1 şi a 2-a gimnazială, dar cu greu pentru că părinţii mei sărăciseră de tot, fraţii mai mari mă ajutau din ce în ce mai puţin iar limba latină şi franceză nu le pricepeam, cărţi nu aveam îndestul şi umblam la şcoală desculţ prin zăpadă.
 
Atunci se măritase sora mai mică, Mariţa, cu un plăpumar, m-am hotărât să învăţ plăpumăria, dar în curând m-am dezgustat de obiceiurile plăpumarilor, de plăpumărie şi de şedere la sora mea.
 
M-am dus în urmă să învăţ tipografia şi m-am băgat la un neamţ Valvstein, om beţiv şi fleac. Aici am stat puţin timp, în care învăţasem binişor să culeg litere, dar m-am săturat repede şi de tipografie.
 
Fratele meu Vasile s-a îndurat să-mi cumpere ceva cărţi şi astfel am început din nou şcoala, dar n-a fost chip să urmez mai departe, nu aveam ce mânca, eram săraci de tot încât ajunsesem debil de răbdare. Atunci am lăsat şcoala cu totul şi am plecat la Bucureşti cu 5 sfanţi, fără să cunosc pe cineva, decât o rudă a mamei, ce sta în curtea bisericii la Icoana.
 
Ajuns la Bucureşti, fără să ştiu de ce să mă iau, am căutat un stăpân pe la vreun cofetar; norocul meu a făcut să întâlnesc un camarad de şcoală şi prin el să găsesc un loc în comptuarul lui Hagi Theodorache, unde măturam, curăţam şi alergam peste tot numai pe mâncare şi şedere. După două luni intrasem atât în stima stăpânilor mei, doi fraţi, încât începuse a mă iubi aşa că cerând să merg şi la şcoală, ei au consimţit îndată.
 
Era în octombrie când m-am dus la Gimnaziul „Matei Basarab”, unde am fost primit ca meditor până la ianuarie, când terminând cel dintâi în clasă proba în scris, profesorul Angelescu m-a înscris ca elev regulat. Astfel am început din nou şcoala şi am urmat-o regulat până am terminat tot liceul, ieşind premiant în clasa a VII-a.
 
Intrarea mea în şcoală mi-a mărit stima către toţi; mai măturam în comptuar, mâncam cu slugile, dar încasam şi poliţe pe la clienţi, aveam încrederea tuturor, mă jucam cu copiii lui Hagi Theodorache şi le serveam ca exemplu de muncă şi purtare bună.
 
În clasa a VI-a am devenit meditatorul copiilor, mâncam la masă cu stăpânul meu binefăcător, aveam toată încrederea lui să-mi dădea mie parale ca să dau de cheltuială în casă când lipsea el la ţară, în fine, eram considerat cu atât mai mult cu cât ştiau toţi de unde plecasem. Munceam ziua la comptuar, mergeam la şcoală, meditam copiii şi noaptea învăţam de-mi rămâneau trei-patru ore de somn, deşi eram copil şi eu.
 
Când am intrat în clasa a VII-a a băgat un băiat să cureţe comptuarul iar eu ţineam registrele, încasam poliţe şi făceam treburi convenabile mie. Mă gândesc şi acum cum într-o dimineaţă, când măturam trotuarul înaintea comptuarului, a trecut domnul Micescu, profesorul meu din Ploieşti de ştiinţele naturale şi văzându-mă măturând, m-a sărutat şi m-a încurajat la muncă fără preget. Asemenea exemple devin tot mai rare; mulţi copii săraci au ajuns oameni mari numai ajutaţi de către binefăcători, după cum azi se ajută jidanii între ei (sic!).
 
La 1874, mă pregăteam să trec examenul de finele anului, era dimineaţa pe la ora 6, când învăţam la chimie şi a venit un subcomisar, spunându-mi că sunt poftit la comisie. M-am dus şi acolo mi se spune că am fost recrutat în lipsă şi dat ca nesupus, deci m-am pornit imediat la cazarma de jandarmi, fără ca să am timp cel puţin să anunţ acasă. Eram tare nenorocit din astă cauză căci nu puteam trece examenul, pierdeam locul la comptuar şi tot ce muncisem până atunci.
 
Din cazarma jandarmilor am scris o scrisoare atingătoare lui I.H. Theodorache, cel mai generos dintre fraţi, şi cu multă greutate am putut să obţin cărţile ca să prepar examenul, să fiu dus la Regimentul 6 de Linie şi însumat în trupa cu schimbul, ceea ce-mi permitea să pot dormi acasă, să văd de comptuar, de meditaţiile copiilor lui Hagi Theodorache şi să trec examenul de clasa a VII-a. Astfel, timp de o lună munceam de dimineaţa la instrucţia militară în Cişmigiu, la 11 mă duceam la comptuar, la 2.30 ajungeam la şcoală, mă rugam să fiu examinat mai repede, la ora 5 lucram la meditaţia copiilor, la 9 începeam învăţătura mea până pe la 12 sau 2 noaptea, şi a doua zi începeam acelaşi lucru, obositor, de nu aveam nici măcar vreme să mănânc şi să dorm.
 
Din cauza exerciţiului militar de dimineaţa nu puteam să schimb uniforma întotdeauna, câteodată mă duceam cu ea la şcoală; camarazii mei mă admirau, profesorii mă luau în nume de bine, căpătam note bune şi graţie muncii tenace şi curajului meu, dintr-o situaţie disperată făcusem una favorabilă, care mi-a făcut mult bine.
 
Nu era chip să scap de armată, de aceea am dat examen pentru Şcoala Navală, lăsând puşca în piramidă în curtea cazărmii pe timpul repausului şi eu urcând la Ministerul de Război, ce era chiar în aceeaşi curte (Casele Vernescu). Am stat la examen trei ore, am reuşit întâiul cu mare notă; în ăst timp în curte începuse exerciţiul şi cum nimeni nu ştia unde plecasem, sergentul şi ofiţerul plănuiau cum să mă pedepsească mai exemplar. Când m-am dat jos de la examen era aproape ora 11, sergentul furios s-a repezit la mine, dar repede l-am potolit, arătându-i ordinul ministerului să fiu eliberat imediat şi şters din controale, spre a fi însumat ca trimis la studii în străinătate. Astă schimbare repede a surprins mult pe sergent, dar a încântat pe domnul căpitan Popescu, cu care mă făcusem prieten şi pe maiorul Ene, un om de mare virtute militară. Ambii m-au felicitat călduros, mi-au făcut urări călduroase şi am plecat din curtea cazărmii, lăsând prieteni, binevoitori şi admiratori ai mei.
 
Seara, când a auzit Hagi Theodorache de fapta mea, s-a supărat; ei erau sânge de negustori, erau negustori şi fugeau de tot ce era armată; eu eram sânge de grănicer, neam de vechi ostaşi descendenţi din şoimii lui Ştefan cel Mare, deci nu puteam să gândesc ca ei.
 
Am plecat deci la Şcoala Navală din Brest, în Franţa, la 1 august 1904, deşi eu nu mai văzusem marea sau vapor; când rătăceam cu sărmanul meu tată prin satele de pe malul Borcei îmi aduc aminte că văzusem o şaică şi că odată m-am aruncat din o barcă în apă şi înotând pe la fund am ieşit la mal; aveam 6 ani şi nu ştiam să înot.
 
La plecare, Hagi Theodorache mi-a dat 600 lei, am luat bursa pe şase luni 1200 lei şi parale de drum 450 lei, deci am plecat cu 2250 lei; atâtea parale nu avusesem niciodată. Trecând pe acasă am lăsat tatălui meu 100 lei, apoi cu clasa a III-a, fără mă opresc în drum am mers până la Paris, hotărât să reuşesc, deşi nu cunoşteam limba franceză decât puţin, cât învăţasem în liceu.
 
La Paris a trebuit să mă prepar un an pentru ca să pot intra în şcoală şi pentru că acolo erau mulţi români care nu făceau nimic, am fugit de ei şi m-am dus la Brest, unde am lucrat mult reuşind la examen bine.
 
Intrat în Şcoala Navală pe „Borda”, corabie de 350 tunuri, fostul „Valmy” de la Sevastopol, am muncit mult până să mă deprind cu termenii de marină, cu obiceiurile camarazilor mei şi viaţa de marinar. Ieşeam în oraş trei ore la două luni odată, dar aveam camarazi de familii nobile din toată Franţa; de la ei am căpătat educaţia ce-mi lipsea în ţară la mine. Eram mai în vârstă ca ei, aveam 21 de ani şi ei numai 17 la 19, dar păream mic, răbdam neajunsuri, dar am reuşit să termin cu bine.
 
În vacanţe am voiajat prin sudul Franţei, am parcurs o mare distanţă pe jos, trăiam economic, paralele mi-au ajuns, 180 lei pe lună, şi chiar aveam o mică economie.
 
Am terminat examenul de ieşire din şcoală şi am cerut telegrafic să fiu chemat în ţară spre a lua parte la războiul ce aveam cu turcii. Am plecat mai înainte de începerea vacanţei şi am ajuns la Ploieşti, la bătrânii mei părinţi, care nu mă mai cunoşteau deocamdată. Am stat acasă două zile şi am pornit-o la război la 1 august 1877. Maria, ţiganca, mi-a ieşit cu plin şi eu am mers cu voie bună.
 
La bateriile de la Calafat, unde am ajuns în timpul unei bombardări, am servit până la finele campaniei, mai mult ca ofiţer de baterie, dar am avut ocazia să comand bateria “Ştefan” cu 12 tunuri şi să fiu decorat pentru purtarea ce am avut în timpul luptei de artilerie. Am avut norocul să particip la afundarea vaporului cuirasat Podgoriçe” şi să fiu dat pe ordin de zi pe armată.
 
După campanie am muncit ca ofiţer pentru a instrui trupa şi pe camarazii mei, care aveau numai hainele pe ei de ofiţeri de marină căci de rest erau ignoranţi, intriganţi şi nedesciplinaţi. Am avut momente când mi-a părut rău că am intrat în Marină, dar am rămas unde eram, căci cine schimbă nu face bine.
 
La 1880 am plecat din nou în străinătate spre a face aplicaţia pe care o întrerupsesem ca să vin la război. Am stat un an şi jumătate, obţinând bune note de la amiralul Courbet, sub care am servit în escadra din Mediterana.
 
Întors în ţară am reluat munca la marina noastră şi eram privit ca cel mai capabil ofiţer. În 1885 am fost din nou trimis în străinătate de am învăţat Şcoala de Torpile, şcoală în care erau primiţi numai ofiţerii cei mai buni. Am terminat cu succes acea şcoală, unde am petrecut un timp frumos. Pe când eram în şcoală, l-am pierdut pe tatăl meu, mort la 74 ani, dintr-o căzătură.
 
La 1886 am fost avansat căpitan, am luat comanda bricului „Mircea” şi de atunci a început pentru mine în Marină o viaţă grea, amărâtă de invidia şi intrigile camarazilor mei.
 
La 1890 am fost avansat maior şi la 1891, toamna, m-am însurat, dar am fost foarte nenorocit în timp de 5 ani, aşa că nemaiputând să rabd şi ameninţat să-mi pierd cinstea, am dat tot ce mi s-a cerut, tot ce a voit şi am scăpat.
 
M-a durut mult despărţirea de Alisia, sora voastră vitregă, pe ea o iubeam mult şi acu deşi îi dau lunar 80 de lei, ea crede că am fost un rău tată, că am uitat-o şi nu îngrijesc de ea. Astfel o învaţă mama ei nenorocită şi pierdută, ea nu e de vină, o ştiu prea bine.
 
Rămas văduv şi străin, am fost persecutat mult de amiralul Ioan Murgescu, om pătimaş, vicios şi lipsit de cinste, dar am luptat şi în contra lui prin munca şi cinstea mea, aşa că tot am ieşit cu bine ajutat de Dumnezeu şi soarta mea. Astă luptă m-a costat însă mult din sănătate şi linişte, căci m-a dezgustat mai târziu de armată (pe 23 iulie 1885 Constantin Mănescu a fost trimis în judecată pentru lovirea inferiorului, care i-a cauzat moartea. Prin Sentinţa Consiliului de Război a Corpului III Armată nr. 220, pe 18 septembrie 1885 a fost condamnat la două luni de închisoare - n.n.).
 
La 1897, întâmplarea a făcut să întâlnesc la Constanţa pe mama voastră şi ambii ne-am legat soarta la un loc. Ea era una dintre rarele femei cu virtute fără afectare, cu educaţie superioară, inimă de aur, iubitoare, economă şi foarte menajeră. Puţine femei în lume vor fi mai bune ca mama voastră, fie să-i semănaţi.
 
Era născută în vechea familie boierească Tătăranu, tatăl său a risipit averea lui şi a soţiei sale Eliza, născută Predescu, o altă familie veche şi nobilă, astfel că mama voastră s-a născut în opulenţă şi a crescut cu multă îngrijire dar către 15 ani tatăl mare al vostru a rămas sărac şi mama voastră a fost providenţa casei, făcând economii şi ascunzând lipsa. Mama voastră a avut trei surori: Maria colonel Gherghe, Lina Vlădoianu şi Tinca Grigorescu. Surorile s-au iubit între ele cu adevărata dragoste frăţească; mama voastră era cea mai iubită şi cea mai cu merit.      Cât am trăit împreună, până la 25 decembrie 1904, am fost fericiţi, dar am dus lipsă de multe, căci nu aveam ce ne trebuia, solda mea era prea mică şi creşterea voastră dificilă, dar cu toate astea traiul ne-a fost bun, viaţa în unire şi fericită.
 
La naşterea Giei, mama voastră a suferit mult şi de atunci a rămas bolnavă, suferind mai cu seamă în cei trei ani din urmă. Astfel, biata Didi, care spera măritându-se să aibă o viaţă mai bună ca acasă la părinţii ei, a suferit întruna deşi merita să fie fericită şi eu am făcut tot ce am putut ca să corespund dorinţei ei. A suferit sfânta voastră mamă fără să arate; era sensibilă şi superioară în toate, v-a iubit cum rar se găseşte mamă mai iubitoare şi mai prevăzătoare şi s-a sfârşit cu ultima vorbă pentru voi. A suferit de morbul lui Poth, boală incurabilă şi a suferit cumplit în ultimele şase luni, sfârşindu-se la Bucureşti şi eu rămânând cu voi la Constanţa, unde ajunsesem ca să vă izolez.
 
Rămas singur cu voi, fără măcar să am o servitoare bună, am dus mare grijă, mai cu seamă că Mircică avea abia doi ani, răcise tare şi suferea de bronşită. Atunci am hotărât să demisionez din armată, să ies la pensie şi să mă retrag cu voi la Brăila, unde găsisem un serviciu la Biroul de Avarii. Pierderea sfintei voastre mame a fost pentru mine cea mai crudă lovitură, am rămas singur în lume cu voi, căci celelalte rude şi-au văzut fiecare de interesele lor. La ieşirea din armată am fost făcut comandor.
 
În această stare, norocul meu a făcut să găsesc o damă bună, doamna de Wurmb, o fiinţă nenorocită mult, care venind la noi ca menajeră v-a iubit, s-a ocupat de copilăria voastră şi eu am putut să muncesc spre a vă hrăni.
 
Boala mamei voastre m-a îngrijat mult de sănătatea voastră, până acum am putut să vă fac băi în fiecare an şi să vă trimit la munte. Nu ştiu ce-mi va rezerva soarta, dar dragii mei, mama voastră v-a lăsat mie; expirând şi eu, nu trăiesc decât pentru voi, suferind aici o muncă grea, trăind între străini şi fiind silit să sufăr pentru a vă fi vouă bine. Asta o voi face cât voi fi, dar rămâne la voi să ştiţi a fi uniţi şi a lupta când n-oi mai fi eu.
 
Boala Giei m-a costat mult; mama ei şi-ar fi dat viaţa ca ea să se facă bine; eu am făcut tot ce am putut şi ea e grija mea ca să nu sufere când va fi mare. Voi, Tilă şi Mircea, veţi avea şcoala militară să vă faceţi studiile şi aici, la societăţile de asigurare “Dacia Română” şi “Naţionala” sau la “Generala” veţi găsi un post pentru a căpăta pâinea necesară.
 
Dar fiţi economi mult, strângeţi ceva parale şi cu ele veţi putea câştiga altele, căci ban pe ban se face, şi din nimic nu poţi face nimic. Eu n-am putut strânge parale, căci necazurile, leafa din armată şi boala mătii m-au împiedicat. Apoi, a trebuit să vă cresc pe voi fără mamă, şi asta m-a costat mult”.

Despre Marian Moşneagu   


Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
 
Bibliografie:
 
Constantin Mănescu, „De la Galaţi la Kiel”, Tipo-litografia „Moldova” Galaţi, 1904
 
Comandor dr. Marian Moşneagu, „Dicţionarul marinarilor români”, Editura Militară, Bucureşti, 2008
 
„Paradigmele istoriei. Discurs. Metodă. Permanenţe. Omagiu profesorului Gheorghe Buzatu”, vol. I, coordonator: Stela Cheptea, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009
 
Sursa foto: Fototeca Muzeului Naţional al Marinei Române
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 

Fatalistul comandor Anton Foca. CFR-ist voluntar, patru neveste, combatant admirabil (galerie foto)


Rugă pentru tata Ucis de anglo-americani (galerie foto)
 
 

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

„Delfinul”, Doagă şi WC-ul buclucaş Peripeţii la cotă periscopică (galerie foto)

21 Sep 2018 489

Toamna se numără cadeţii! Jos bereta, dom’ ministru! (galerie foto)

14 Sep 2018 1818

Experimentele lui Tichescu Misterul delfinului alb (galerie foto)

07 Sep 2018 974

Îngerii Epavelor Tributul mării (galerie foto)

31 Aug 2018 906

Doliu în Marina Română. Comandorul Ion Raicu s-a stins din viață. Când va avea loc înmormântarea

28 Aug 2018 773

Figurantul Moștenitorul Contesei de Foy (galerie foto)

24 Aug 2018 880

Primul episcop român pe Insula Șerpilor Doamna Ethel (galerie foto)

17 Aug 2018 2816

Amantlâcul Ispitele tinereţii (galerie foto)

10 Aug 2018 1736

Gala absolvenţilor Tresa de aspirant (galerie foto)

03 Aug 2018 1081

Bagheta „Albatrosului“ La... 95 de ani!

27 Jul 2018 1224

Doar marea are remuşcări... ...După 20 de ani! (galerie foto)

20 Jul 2018 2861

Tovarăşul domn amiral Aghiotantul şi nonagenarul (galerie foto)

13 Jul 2018 5646

Contrabandistele din Galaţi Primele distrugătoare româneşti (galerie foto)

06 Jul 2018 1259

Preşedintele nu crede în lacrimi Destin de Pasăre Phoenix (galerie foto)

29 Jun 2018 1767

Odrasla amiralului Coana Mariţa şi Securitatea (galerie foto)

22 Jun 2018 1155

Şi burghez, şi monarhist! (I) Ţarul, Mareşalul şi Lupeasca (galerie foto)

08 Jun 2018 1432

Italieni cu suflet de români Favoriţi ai Familiei Regale (galerie foto)

01 Jun 2018 1285

Ardeleanul Mihail Tanco şi Marina Română (galerie foto)

30 May 2018 1269

Ancore frânte. Cernita lună mai

25 May 2018 1393

Martirii Marinei Eroii României Mari (galerie foto)

18 May 2018 1489

Maeştrii La „Timona“ prestigiului Marinei (galerie foto)

11 May 2018 2220

Corăbiile lui Tutuș De trei ori erou (galerie foto)

04 May 2018 2380

Magistrul Febleţea navaliştilor gălăţeni (galerie foto)

27 Apr 2018 1607

Cine a născocit primul crucişător românesc? Artizanii navei-amiral a României (galerie foto)

20 Apr 2018 3129

Primii submarinişti români în Germania Bibi Costăchescu se impune (galerie foto)

13 Apr 2018 2301

Rugă pentru tata Ucis de anglo-americani (galerie foto)

30 Mar 2018 2193

Vraciul Planşeta radar şi ansa

23 Mar 2018 6046

Transfugii celui de-al nouălea val Exodul maritim postbelic

16 Mar 2018 1978

Tradiţie da, flotă ba! Întrezăriţi Farul Speranţei? - galerie foto

09 Mar 2018 1671

Tragedia din portul Călăraşi O navă militară scufundată

02 Mar 2018 2622

Catastrofa de la Hârşova Armata Română, în doliu

23 Feb 2018 6151

Răscoala marinarilor Cu tricolorul pe chipiu (galerie foto)

16 Feb 2018 1708

Timonierul În graţiile şahinşahului Iranului (galerie foto)

09 Feb 2018 3182

Batalionul 307 Infanterie Marină la ceas aniversar. Astăzi este Ziua Infanteriei Marine Române

29 Nov 2017 1232

Programul complet al festivităţilor de Ziua Marinei. Tot ce trebuie să ştii

11 Aug 2017 6681

Licitaţie atribuită de ARSVOM pentru achiziţia a 500 de tone de motorină marină pentru navigaţie. Ce spune directorul Daniel Manole (document)

18 Jul 2017 1930

Infanteria Marină Română împlineşte 128 ani

29 Nov 2016 1350

Agenţia de Salvare a Vieţii Omeneşti pe Mare îşi înnoieşte flota! Licitaţie pentru o navă de depoluare! (document)

02 Nov 2016 2072

Artista Marina Voica împlinește, astăzi, 80 de ani (video)

03 Sep 2016 9627

Comandanții Marinei Militare Române de la Revoluție până azi. Cine a stat cel mai puțin? Dar cel mai mult?

11 Aug 2016 8104

Este ziua de naștere a umoristului Ananie Gagniuc

08 Jan 2016 1516

Revista Marina Română a împlinit un sfert de veac

30 Dec 2015 1290

Forţele Navale Române fac ultimele pregătiri pentru Ziua Marinei Române (galerie foto)

14 Aug 2015 1478

Ce trebuie să faci ca să câștigi un tricou de marinar de la Marina Română

09 Aug 2015 1624

Tragedie în Marina Militară Română. A murit amiralul (r) ing. Ilie Ștefan

22 Dec 2014 2908

Alianţa Franceză organizează în Constanţa expoziţia de fotografie "Meseriile mării"

07 Aug 2014 1720

Autoritatea Navală Română, partener într-un proiect regional privind poluarea marină

14 Nov 2013 1956

Au început manifestările dedicate Zilei Marinei Române

15 Aug 2013 1156

Sărbătoarea Sfintei Marii, în siguranţă

14 Aug 2013 818

Un an de la trecerea în nefiinţă a comandantului Constantin Preda

21 Mar 2013 2833