Revista Zări Alb Astre „Suburbia“ la Teatrul „Căluțul de mare” – un spectacol despre tineri care își ratează viitorul, din perspectiva unui tânăr căruia îi e frică să nu își rateze viitorul

Când „Suburbia” în regia lui Aurel Palade (reluat după 15 ani de la punerea în scena la Teatrul de Comedie din București, montare pentru care a fost și distins cu Premiul pentru cel mai bun regizor în cadrul Festivalului „Comedia Ține la TINEeri“) mi-a fost recomandat ca nouă premieră a Teatrului pentru copii și tineret „Căluțul de mare” , primul meu gând a fost la o ieșire cu prietenele – nimănui nu-i strică puțină cultură în timpul liber și, cum tocmai a trecut săptămâna tezelor, care anul acesta, în special, ne-a răvășit pe toți, mă așteptam să percep piesa ca pe un prilej de relaxare – ceva lighthearted, puțin vulgar.

O comedie simplă despre tinerii suburbiei americane care fac prostii stereotipe adolescenților americani și care, până la final, nu învață nimic. Nu pentru prima dată, admit cu rușine, am făcut greșeala de a subestima o producție a teatrului constănțean. Am intrat în sală, deși obosită, ca o ființă plină de speranță, cu aspirații, (care nu pot spune că s-au schimbat) gata să desconsidere școala în viziunea unui viitor mult mai boem și mai lipsit de bătaia de cap pe care învățatul la chimie îl implică. Am ieșit cu coada între picioare și cu mai multă teamă existențială decât atunci când intrasem. Pe scurt, recomand cu căldură!

Premiza, fără să divulg prea multe din ce se întâmplă, e simplă: urmărim un grup de tineri dintr-o suburbie din America, un grup absolut deloc ieșit din comun. Și acest aspect este un stereotip – rămâne constant de la începutul până la finalul spectacolului. Se complică treaba, totuși, când tipologiile caraghioase sub forma cărora personajele sunt introduse inițial, se ramifică, se adâncesc, prind nu doar culoare, ci și nuanțe uneori greu de sesizat.

Fiecare are bagajul emoțional propriu, valorile și motivațiile proprii, comit gesturi și acțiuni care lasă de dorit, dar care nu se abat de la stereotipurile societății americane: tot ceea ce face fiecare întărește autenticitatea personajului. Nimic nu e pus cu mâna ca să împingă povestea înainte.

M-am văzut, de-a lungul celor două ore în care s-a derulat spectacolul, câte puțin în aproape fiecare dintre copiii ăștia fără viitor, care visau la un viitor, care se mințeau singuri că încă se îndreaptă către un viitor, chiar dacă acțiunile lor spuneau cu totul altceva, iar asta, ca s-o spun simplu, m-a îngrozit. În unii mă regăseam aproape întru totul, în alții mai deloc, dar de-a lungul spectacolului, în paralel cu voia bună incredibilă pe care mi-a provocat-o piesa de teatru (pe care am adorat-o, cu riscul de a mă repeta) s-a insinuat treptat și sentimentul de „Stai puțin… și eu la fel. Aș face și eu la fel? Da, probabil că da. O să ajung și eu așa? Vai doamne!”

Textul vorbește despre oameni

„Suburbia este un spectacol care vorbește despre o lume aflată la marginea societății. Ceea ce o să vedem aici este un strigăt de disperare. Textul vorbește despre oameni… invizibili, care au lozinci amestecate cu expresii violente, dar nu neapărat cu violențe de limbaj suburban. Amestecă expresii din Biblie, citează din Nietzsche, din Bukowski. Prezintă o lume a unor tineri debusolați care-și caută loc într-o lume în care nu se întâmplă nimic, o lume cehoviană care-și trăiește drama prin faptul că tinerii nu pot să facă nimic“, spune regizorul Aurel Palade.

Autor-Maria Galathea SORICI



Articol și foto preluate de pe site-ul revistei Zări Alb Astre.ro