Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2013. „Pază şi protecţie“ de Mihuţ Arsene și Sebastian Stamen, clasa a X-a B

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Mihuţ Arsene, Sebastian Stamen, clasa a X-a B, publicat în numărul 1 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„În vremurile de demult , când elevii hoinăreau liber pe coridoarele şcolii, când fiecare putea să vină îmbrăcat cum îi dicta dorinţa sau mama hiper-protectivă, era bine. Dar cum orice naş îşi are naşul (stră-naşul, dacă îmi permiteţi), epoca «absenţelor nemotivate» şi a vestimentaţiei de voie s-a sfârşit. A apărut ea, antihristul recunoscut al stilului, duşmanul declarat al frumosului şi prietenul de nădejde al ultimului nasture de la cămaşă: CRAVATA! 

Ca orice lucru bun în viaţă, libertatea de a ne defini prin vestimentaţie avea să ne fie luată de noua idee susţinută de suavul şi binevoitorul Minister al Educaţiei, şi anume purtarea obligatorie a unei cămăşi de farmacist şi a unui laţ (ori a unei lese?), denumit convenţional «cravată». O altă măsură luată, menită să asigure o impecabilă respectare a primeia, este introducerea la poarta liceului a trei paznici prietenoşi. 

Noua «achiziţie» a primit multe denumiri din partea elevilor. Cei mai mulţi le spun «gardieni», argumentând prin adecvarea la imaginea liceului, similară cu cea a unei închisori bine păzite: deţinuţii arată identic, pentru a opri orice tentativă de evadare. Cei care stau la distanţă mare de liceu îi numesc «grăniceri», fiindcă, după ce au călătorit până pe Ştefan cel Mare din cine ştie ce colţuri ale lumii, fără un obiect mic şi irelevant precum lesa nu sunt lăsaţi să treacă «graniţa». Iubitorii de matematică îi consideră o ecuaţie de gradul 2, fiindcă are două soluţii: aduci cravata sau nu mai intri în liceu. Întârziaţii – ca noi – le pot spune «preoţi», întrucât, oricât de mare este păcatul întârzierii, ne putem spovedi gardianului şi ne putem împărtăşi cu veşnica uniformă de prizonier. O sugestivă opinie le aparţine amatorilor de istorie, care îi consideră «ultima linie de apărare a liceului». 

Noile «îmbunătăţiri» transformă colegiul, încet-încet, într-un penitenciar de maximă învăţare, cu scopul clar de a împiedica orice «deţinut» să-l părăsească. Desigur, metode de ieşire există. Infamul bilet de voie este o cheie capabilă să deschidă uşa către libertate. Asta sau pauzele de la 18:00 şi 19:00, când te poţi strecura, ca absenţa printre rubrici, odată cu cei ce scapă pentru bună purtare. Gardienii, un fel de Nazguli moderni, fac imposibilă evadarea până în orele 15:00 sau 16:00. Totuşi, nu disperaţi! Dacă faţa şi conformaţia corpului vă ajută, puteţi pretinde că sunteţi elevi de clasa a XI-a. Personal nu am încercat niciodată metoda asta, dar vă asigur că funcţionează . 

Mulţi dintre deţinuţi aşteaptă cu nerăbdare ispăşirea pedepsei. Nu o dată mi-a fost dat să văd însemnări precum: 4 linii paralele, 1 linie transversală. În opinia mea de vag specialist, acele hieroglife contorizează trecerea săptămânilor. E o metodă eficientă de calcul până la graţierea din vară şi un mod sănătos de a vă menţine integritatea mintală (sau ce a mai rămas din ea). Totuşi, imaginea nu este aşa de macabră cum pare. Atâta timp cât există veşnicul «Snitzel cu pui», există speranţă. Ca un leac mistic de vindecare, acest sendviş are capacitatea de a ridica moralul mai tare ca un 10 la economie. Singura problemă este că, la fel ca toate lucrurile bune, nu durează. Lacrimi de durere, ţipete stridente, oameni care îşi smulg hainele de pe ei se văd şi aud atunci când Snitzelu’ s-a terminat sau s-a scumpit din nou cu 50 de bani (recesiune, domn’le!). În definitiv, nu putem spune că n-am fost preveniţi c-aşa-i la şcoală. Nu mai putem influenţa decât durata supliciului. În medie durează 4 ani această excursie prin focurile uniformei şi chinurile cravatei. Este oarecum o simulare a vieţii reale, cu un sistem valoric predefinit şi un set de reguli greu de fentat. 

În ciuda aspectelor negative, toată isteria din jurul cravatelor şi a uniformelor va fi privită nostalgic, odată cu trecerea anilor. Un înţelept anonim spunea, în acest sens, măreţele vorbe: «Că-i bine, că-i rău, tot Mircea este baza!»“, de Mihuţ Arsene, Sebastian Stamen, clasa a X-a B 

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Articol preluat de pe site-ul Revistei Zări Alb Astre 

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul II, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 
Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“