Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2017. „Somnus“ de Novalee

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Novalee, publicat în numărul 1 din anul VI al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„* somnus (latină) = somn, (fig.) lene, noapte, somn veșnic (moarte)

Tot timpul am privit viața ca pe un șir continuu de întâmplări spontane – ca mulți alții, de altfel. Din acest motiv, refuz existența ideii de viitor, ceea ce, de-a lungul anilor în care am căpătat conștiință de sine, a devenit din ce în ce mai dificil… Mă strânge de mijloc o stare inhibitoare, de anxietate, când mă gândesc la mâine, darămite la o simulare a următorilor 2, 5, 10 ani, pentru că absolut tot ce-mi imaginez, orice cadru creat exterior realității devine doar o variantă idealizată a unei dorințe sau o viziune pesimistă… O iluzie. Tot ce am în cap nu e decât o adunătură de gânduri, care nu-mi par reale, dar există, chiar există și mă definesc mai mult decât știu eu. Când reflectez la mâine, posibilitatea de a mă deprima e tragic de mare, indiferent de caz, iar asta din simplul fapt că nu știu. Nu știu ce va fi, dar nici nu vreau, pentru că altfel timpul și trecerea lui enigmatică nu ar mai avea niciun farmec. De aici, «carpe diem»; poate chiar de asta aleg să-mi petrec timpul liber dormind. Somnul este cea mai bună alternativă: e sănătos, devine o amânare fără regrete a responsabilităților și are și doza lui de magie și de luciditate.

Ador să visez. Știu că există oameni al căror somn este lipsit de vise. Mă întreb deseori dacă îi afectează asta. Eu mă întristez când nu îmi amintesc despre ce am visat în noaptea precedentă, dar nu sunt sigură care variantă e mai supărătoare: vid sau ceață?

Visele sunt cele mai interesante aspecte ale vieții, din punctul meu de vedere. Pot găsi adevărul meu în mine, în ceea ce mintea mea, într-o colaborare pasională cu sentimente amestecate, procesează noaptea atât de abstract și intrigant. Singurele lucruri de care am nevoie sunt o memorie bună și un afect foarte intens. Bifat…? 

Recent, am visat că bunicul meu, pe care îl iubesc foarte mult, a murit, iar eu am dedus asta din tonul vocii mamei mele când m-a sunat, spunându-mi că avea vești foarte rele. Apoi, m-a întrebat de unde am știut, dacă l-am văzut întins și fără suflare. Eu am răspuns «Dar am intuit», probabil după ce am negat, iar ceea ce m-a fascinat în privința acestui vis este că am spus asta cu voce tare, în realitate. Plângeam, cât am strigat, apoi am tăcut complet. Mama mea m-a întrebat, în plan real, dimineața, ce înseamnă «Far mi tuit», pentru că am plâns în somn și am rostit propoziția aceea foarte clar, subit. Aparent, asta s-a auzit, deși eu, într-un moment de luciditate, eram convinsă că am spus «Dar am intuit», pentru că m-am auzit, începusem să conștientizez că visam, și atât, dovadă că nu m-am trezit traumatizată și obosită psihic. Sună foarte asemănător, dar tot e bizar cum creierul m-a păcălit, pur și simplu. Cred că am analizat visul acela o zi întreagă; bunicul era bine, mă sunase și el dimineața. 

Cred că am vorbit în somn de maxim trei ori; am mai avut o experiență asemănătoare mai demult, dar nu am considerat-o atât de interesantă atunci. De data aceasta țipasem «Dar am ce să lucrez!», referindu-mă la meditații și dramele contemporane perioadei respective. Și atunci eram conștientă că am vorbit. Am observat că în ambele dăți am folosit «dar». Curios… 

Spuneam că ador să visez? Nu mă refeream numai la vise nocturne; e adevărat, dorm și ziua, destul de frecvent! Visez cu ochii deschiși cam des. Mă gândesc la păduri încețoșate, culori tomnatice, tărâm englez, colegii engleze, furtuni, anii ’50, secolul al XIX-lea, fotografii alb-negru, străzi pariziene, grădini botanice japoneze, viori, armonii corale, la misterul ochilor albaștri, povești siropoase, câteodată și la unii oameni. E fascinant și atât de plăcut să mă pot îndrăgosti de idei, de oameni pe care nu îi cunosc, de locuri pe care nu le-am văzut. E ca o compensație, să pot visa. 

Pot să trec pe lângă o frunză multicoloră și să exclam încântată «Cât de poetic!» sau să văd pe cineva pe stradă și să-l transform mental într-un personaj de roman; să-i urmăresc cu privirea pe oamenii din liceu, imaginându-mi prin ce trec, să le pun nume bazându-mă pe cunoștințele minimale acumulate doar printr-o analiză vizuală. Îmi trebuie numai nori cenușii ca să-i numesc bacovieni și să mă transpun psihic într-o poezie. E de ajuns să văd o căsuță mai veche pe o stradă cu copaci înalți și să mă gândesc la începutul secolului al XX-lea. O fotografie sepia mă face să intru în transă, fiindcă trecutul mă absoarbe către el. 

Acest mic Rai privat al reveriei mele poate, însă, deveni o mare neînțelegere în final, un șoc, pentru că realitatea nu s-a modelat după chipul și asemănarea idealizării mele – care ia forme maladive în cazuri extreme… obsesive. Asta nu duce decât la dezamăgire. Totuși, dezamăgirea mea e atât de neînsemnată în raport cu problemele realității. Un visător aerian nu prea-și are locul aici. Lumea de astăzi e imprevizibilă. Lumea de astăzi nu este o poezie… iar de aici revin la premisă: Nu știu ce va fi. Nu vreau să știu. 

Nu ar fi ideal să ne fure somnul?“, de Novalee

Articol și foto preluate de pe site-ul Revistei Zări Alb Astre