Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2017. „Trezirea“ de Alexandra Chirvasitu, clasa a XI-a E

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Alexandra Chirvasitu, clasa a XI-a E, publicat în numărul 1 din anul VI  al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„C pur și simplu adormea, când un imbold nici ea nu știa de ce natură a împins-o să se trezească brusc. Simți în primele câteva secunde cum inima îi bate din ce în ce mai tare, în timp ce o senzație de frig îi cuprindea partea superioară a corpului, cea neînvelită de pătură. În următoarele secunde s-a acoperit cu o mișcare instinctivă, aproape negândită, asemenea unui mecanism complex de apărare, și și-a dat seama aproape simultan de absurdul acelei senzații de răcoare într-o noapte înăbușitoare de iulie. Se cuibări și mai tare, luând aproape inconștient poziția fetusului în uter, în timp ce plexul ei solar începea să prindă consistență. 

Încercând să descifreze mesajele primite de la corpul ei, s-a gândit inițial că este o premoniție, și s-a speriat. Ar fi vrut să se roage, dar nu găsea în ea impulsul necesar, deși o mai făcuse de nenumărate ori. 

Surprinzător, astăzi C se simțise foarte bine. Ba nu. Mai exact, astăzi C nu simțise nimic. Nici ura ce o făcea să trăiască nevoia de a sparge toate obiectele din casă, la fel cum se spărsese și bula de aer ce încă o înconjura cu puțină vreme în urmă. Nici teama ca orice ancoră de care se mai putea agăța să dispară la fel de neașteptat precum a plecat M, lăsând toate obiectele ce nu-i aparțineau, însă luând cu sine orice urmă de empatie, sensibilitate sau sentimente de vinovăție ce măcinau și reclădeau într-un proces continuu universul lăuntric al lui C. Astăzi nu simțise nici rușinea de a fi ascultat de impulsurile ce o împingeau să trădeze orice normă după care își modelase conștiința și nici măcar rușinea de a nu fi simțit nimic. A trăit ca o simplă moluscă într-o cochilie a egoismului, suspendată în aerul pe care îl respiră.

Adeseori, se simțea prinsă între două vieți ce se desfășurau în paralel. Două cercuri paralele care se proiectau de o parte și de alta în pupila ei. C se gândea că viața din afara sa este precum corneea, transparentă, bombată, pe când cea lăuntrică are consistența unei pupile, închisă, întunecată, iar irisul este elementul ce le reunește. 

Copleșită de senzația ce o cuprindea, C ar fi vrut să se ducă la bunica ei, care dormea într-o cameră îndepărtată. A început să plângă, dându-și seama cât de multă nevoie avea acum să-i audă respirația, să o simtă dormind lângă ea. Fiecare gură de aer inspirată și expirată de bătrână să o învăluie precum valurile mării ce se spărgeau de pielea sa. Cât de frumoasă era marea! «Dureros de frumoasă» , cum auzise C într-un film sau citise într-o carte. Însă nu se putea duce la bunica sa, căci nu numai că ar fi speriat-o dacă ar fi trezit-o în miezul nopții, ci ar fi întristat-o profund să o vadă plângând. 

Dar mai era ceva. Încercând să se ridice, a observat cât de greu i se părea să înfrunte întunericul ce o înconjura, de parcă ar fi fost un copil căruia îi este frică de lipsa luminii și, la fel de brusc precum se trezise, și-a dat seama că ceea ce trăia în momentele acelea nu era altceva decât teamă. O teamă acută, ce se manifestase pentru întâia dată la nivel fizic. 

Demult nu mai trăise nicio emoție. Zilele, oamenii, întâmplările, toate se amestecau într-un fluid ce curgea deasupra, în lateralul, dedesubtul ei, dar nu-i scăpa nici măcar o picătură înăuntru. Vechea C părea că plecase după M, în încercarea de a o înțelege, sau M părea că o luase cu ea din greșeală, fără măcar să conștientizeze acest lucru, și o aruncase pe undeva printr-un sertar, fără să mai aibă vreo șansă de a se întoarce. 

Dar iată că acum a revenit brusc, precum o fiară ce s-a trezit din hibernare. Ceva din inconștientul lui C a făcut-o să se trezească. Cât de bine- venită era teama aceea pentru C, deși aproape că o sfărâmate pe de-a-ntregul. 

Dintr-o dată s-au auzit niște pași apropiindu-se de camera lui C. Se pare că bunica se trezise, sau chiar nu putuse dormi deloc, cum i se mai întâmpla uneori. C și-a șters repede lacrimile.

─ Bunico! a strigat ea.

─ Ce faci? De ce nu dormi? Te simți rău?

─ Nu …. am dormit până acum și m-am trezit. Tu?

─ Eu nu pot să dorm. Este atât de cald.

─ Hai să dormi cu mine!

Bunica a intrat în cameră și s-a așezat în pat, iar C a simțit cum, încet-încet, senzația de teamă i se estompează. Niciodată nu mai simțise atâta dragoste pentru bunica ei ca acum. A închis ochii, în timp ce sufletul i se umplea din nou de forțele sale vitale. M era undeva departe, aproape ireală, înăbușită de respirația caldă a bunicii. iar C a adormit într-un somn profund, liniștit, cum nu mai reușise de mult.“, de Alexandra Chirvasitu, clasa a XI-a E 

Articol și foto preluate de pe Revista Zări Alb Astre