170 de ani de la nașterea lui Ciprian Porumbescu, patronul spiritual al Școlii Gimnaziale nr. 3 din Constanța

Între momentele-reper de semnificativ și recunoscător-îndatoritoare de suflet și simțire românească, marcarea datelor ivirii pe Lume a personalităților-simbol ale Neamului nostru – remember sufletesc care devine, din nenorocire pentru perpetuarea identității etnice și național-culturale, tot mai singular ori lipsit de consistență ideatică –, trebuie a se număra și re-aducerea aminte a marelui compozitor și patriot-martir Ciprian Porumbescu (14 octombrie 1853-6 iunie 1883).
Nativ bucovinean (spațiu românesc aflat, în vremea sa, în cadrul Imperiului Austro-Ungar – organizat ca „țară /Ducat/ a Coroanei Habsburgice”, ce depindea direct de Curtea la Viena), Ciprian Porumbescu reprezintă, prin creațiile muzicale și militantismul național-cultural, un simbol al românității moderne, geniul muzical și devoțiunea față de Neam proiectându-l, fără tăgadă, în Pantheonul Național al tuturor românilor.

(Spre onoarea dobrogenilor, la Constanța „cântărețul de la Stupca” este patronul spiritual al unui merituos gimnaziu – nr. 3, situat pe strada care-i poartă, de asemenea, numele; iar Academia Română, iarăși spre cinstea ei, l-a omagiat recent, la 5 c., printr-un simpozion, deschis, printr-o alocuțiune, de către președintele Ioan-Aurel Pop, distinsul istoric și om de cultură.)  
 

Un popor care ţine la limba, la obiceiurile şi la cântecele sale, trebuie să sărbătorească cu sfinţenie pomenirea acelor fii ai săi, cari au luptat pentru limba sau obiceiurile sau cântecile poporului. Şi poporul românesc ştie să răsplătească fiilor săi munca şi iubirea lor pentru neam! În anul acesta, în săptămânile trecute, s’a împlinit 25 de ani de la moartea cântăreţului naţional Ciprian Porumbescu, care a compus melodii naţionale neperitoare, care atât în muzica bisericească cât şi în cea lumească a creat glorie neperitoare cântului românesc din Ungaria [=Transilvania, Banat și Bucovina]. Unui astfel de cântăreţ mare, naţional, care nu numai a iubit din inimă poporul său şi cântecele acestuia, ci şi a suferit pentru neam, merită să i se aducă laudă, memoria lui merită să fie veşnic pomenită. Iată de ce nu numai noi românii din ţara ungurească, ci toţi românii de pretutindeni au serbat pomenirea lui Ciprian Porumbescu şi fraţii noştri din România, şi cei de sub domnia împărăţiei austriace, din Viena, din Bucovina şi-au adus aminte de marele cântăreţ al nostru, căci un bărbat mare al nostru e şi al fraţilor noştri din libera Românie şi al tuturor românilor, iar un român mare de ai lor e şi al nostru! Căci deşi ne desparte graniţa, noi românii în limba, în obiceiurile şi cânturile noastre, în cultura noastră una suntem şi una voim să fim totdeauna.            
În Ungaria memoria lui Ciprian Porumbescu s’a sărbătorit în mai multe oraşe şi sate. Mai ales în Ardeal şi Bănat s’au aranjat şi se vor mai aranja frumoase serbări întru pomenirea cântăreţului naţional. În părţile ungurene un singur oraş a spălat ruşinea şi că nu s’a aranjat nimic: Oradea-mare.



În Ardeal, în Sibiiu «Reuniunea română de muzică» a aranjat frumoase festivităţi muzicale, reprezintându-se chiar şi o operetă (Crai nou) a lui Porumbescu şi cântându-se cu multă însufleţire, de corul mare şi bine instruit al reuniunei, câteva piese de sărbătoritul cântăreţ. — La Bistriţa harnica reuniune de cântări de acolo a aranjat un reuşit festival (sărbătoare) muzical, la care asememenea s’a predat tot muzică de a lui Porumbescu. — La Braşov a fost parastas cântând corul lui G. Dima.
Foarte frumos a serbat şi va serba încă memoria lui Porumbescu, Bănatul. Aici nu numai oraşele, ci chiar şi satele şi-au dat seama că românii buni sunt datori a sărbători pe cântăreţul suferinţei noastre naţionale. Reşiţa-montană şi-a împlinit în mod demn datoria faţă de neam, căci a aranjat festivităţi de toată frumseţea şi chiar şi teatru. La Lugoş s’a aranjat matineu şi parastas. Până acum au mai serbat apoi satele din Bănat: Curtea, Prigor, Bozovici şi încă un sat mic. Şi avem speranţă că Bănatul va sta în frunte în privinţa aceasta şi pe mai departe, aranjându se încă şi alte serbării? La sate ca şi la oraşe!
Ne aşteptăm îndeosebi ca serbările ce se vor aranja la Oraviţa, vor fi splendide cu atât mai ales că cele trei reuniuni surori (două din Oraviţa rom. şi una din Oraviţa mont.) vor cânta înpreună.
Mai rău s’au purtat părţile ungurene, unde, afară de Oradea-Mare, nime nu s’a mişcat ca să celebreze memoria iubitului compozitor naţional. În Oradea-Mare însă corul societăţi «Biharia» şi-a îndeplinit frumos datoria, cea ce este meritul harnicilor ei conducători, în a căror frunte să distinsul fruntaş din Bihor Dr. Aurel Lazar, care – o spunem cu cea mai mare bucurie – desvoltă o rodnică activitate culturală în părţile bihorene.
Românii în afară de Ungaria, din România liberă şi din Austria, au serbat asemenea memoria lui Porumbescu. Românii din Suceava (Bucovina) nu numai că au celebrat un frumos parastas, dar au făcut-o escursie de pietate la mormântul din Stupca al adormitului întru domnul. La Viena (Austria) s’a ţinut parastas şi societatea «România Jună» va aranja încă o convenire socială festivă.
Cu multă pietate pentru defunct şi iubire pentru noi au serbat amintirea lui Porumbescu fraţii noştri din România liberă. La Craiova brava societate «Hora» a aranjat un splendid festival. Profesorul Bărbulescu a ţinut o potrivită cuvântare şi s’a luat hotărârea a se ridica lui C. Porumbescu un monument. «Hora» a şi dat deja spre scopul acesta 100 de lei. La Turnu Măgurele (tot în România) s’a jucat opereta «Crai Nou» a lui Porumbescu.
În România şirul serbărilor întru pomenirea lui Porumbescu asemenea încă nu s’a sfârşit încă. Ne bucurăm mult că dulcii noştri fraţi iau parte la durerile şi clipelele noastre de bucurie sau serbătoare.
Sperăm, totodată, că şi la noi se vor aranja încă serbări întru pomenirea cântăreţului naţional, care şi-a iubit atât de mult neamul său românesc şi ale cărui cântece face să tresară în dulce însufleţire inima fiecărui bun român! Dorim deci ca mişcarea de pietate, în amintirea lui, să fie cât mai mare, să cuprindă cât mai multe inimi româneşti! („Tribuna” [Arad], 6 iunie 1908).
 

Ciprian Porumbescu
La a 25-a aniversare a morţii sale

Mâne, duminecă în 25 maiu [stil] v. [1908], se împlinesc 25 de ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu. Societatea noastră se pregăteşte a serba această zi de tristă aducere aminte. În Braşov, în Sibiiu, în Lugoj, în Bucureşti, în Craiova, în Cernăuţi şi mai presus de toate în Stupca, satul de munte din Bucovina, în care a închis ochii pe vecie cel aşa de curând mutat dintre noi, se vor ţinea parastase solemne şi se vor înălţa rugi pioase pentru odihna sufletului lui. Peste tot, între români, numele lui se va rosti cu evlavie.
Şi cu drept cuvânt, deoarece Porumbescu a fost unul dintre puţinii compozitori de talent, ce i-am avut până acum. Dar nu numai atât. El a fost, pe lângă aceea, un profesor zelos, un prieten de nădejde, un om de inimă şi unul dintre cei mai buni români.
Am avut fericirea a-l cunoaşte încă ca student la Universitatea din Viena, unde tânărul bucovinean venise să-şi completeze studiile. Îl însoţia aureola suferinţelor îndurate în închisoarea din Cernăuţi, ca preşedinte al societăţii studenţeşti „Arboroasa”, pentru o telegramă de salutare trimisă în România; numele lui ne era cunoscut şi din câteva compoziţiuni, care pătrunseseră până la noi şi dintre care „Cisla” fusese cântată la o şedinţă festivă a „României June” din toamna a. 1878, şi astfel nu e mirare, că noul venit, un tânăr înalt, cu ochii vioi şi cu înfăţişarea de artist – pe atunci în vârstă de 25 de ani – fu bine primit între noi.
Nu e vorbă, într’una din primele şedinţe ale „României June” din toamna a. 1879, când Porumbescu ne  a cetit o lucrare a sa despre Muzica la romanii antici, a fost criticat cam aspru tocmai de scriitorul acestor rânduri, însărcinat cu recenziunea lucrării din partea „comisiunei literare”; dar asta n’a avut a face nimic. Autorul, supărat un moment, n’a întârziat a-şi recunoaşte singur greşelile lucrării, mărturisindu-ne, că în „dulcea Bucovină” zadarnic căutăm graiul dulce al poporului, folosit cu atâta măiestrie de scriitorii dela „Convorbirile literare”, deoarece cărturarii şi l-au nemţit cu totul.
Se înţelege, că recunoaşterea aceasta ne-a apropiat mult unii de alţii şi ni l-a făcut şi mai simpatic pe noul coleg bucovinean.
Şi simpatia aceasta a mers crescând, cu cât am cunoscut mai mult firea veselă, inima deschisă, entuziasmul pentru tot ce e nobil şi frumos, şi aplicările artistice ale colegului Porumbescu. El a ajuns în scurtă vreme un element preţuit în societatea noastră tinerească şi nota lui veselă şi entuziastă ne captivă pe toţi.
Cu dibăcia-i caracteristică el improviza, cât ai bate în palmi, un cor compus din membrii „României June”, care cânta ariile vesele şi uşoare, cuprinse în broşura Cântece studenţeşti, dată la iveală cu cheltuiala societăţii, şi astfel şedinţele noastre aveau acum un element nou şi atrăgător.

Cu prilejul probelor pentru acest cor ne veni în gând, că societatea noastră încă nu are un imn, şi astfel la îndemnul lui Porumbescu scrisei acel, nu tocmai poetic şi cam neajutorat Imn al unirei, care a rămas până astăzi, mulţămită, nu textului rece, ci melodiei frumoase, care l-a încălzit şi i-a dat viaţă în toamna a. 1881.
Porumbescu a fost angajat ca profesor de muzică la gimnaziul nostru din Braşov şi ca dirigent al corului dela biserica Sf. Nicolae. Aici i se deschidea un teren de activitate mai larg, pe care îl şi ştiu folosi spre cea mai mare laudă a sa şi spre binele nostru, al tuturor. Ca printr’un farmec, Braşovul românesc se prefăcu într’un oraş al muzicei. Copiii dela şcoală cântau cu bucurie cântecele lui, pe care le scrie cu o uşurătate de necrezut, de pare că le scutura din mânecă; biserica Sf. Nicolae abia putea cuprinde publicul, ce venia să asculte corul condus de dânsul; casele româneşti răsunau de cântece nouă; muzica era un obiect de conversaţie, care pasiona familiile de obiceiu atât de liniştite ale neguţătorilor braşoveni. Pare că o rază de soare străbătuse în umbrosul nostru oraş şi la zâmbirea ei totul întinerise din nou. În Braşov, ca şi în Viena, Porumbescu ajunsese centrul de cristalizare, focarul de lumină al societăţii româneşti.   Dar entuziasmul braşovenilor pentru Porumbescu crescu şi mai mult, când în primăvara anului 1882 el îi surprinse cu opereta Craiu nou, atât de bogată în motive româneşti şi atât de armonioasă, cu toată simplitatea sa. Cele trei reprezentaţiuni ale acestei operete, date de diletanţi din societatea noastră, au fost un adevărat triumf pentru compozitorul ei şi au produs o însufleţire de necrezut. Porumbescu era omul cel mai iubit între românii din Braşov şi melodiile din opereta lui se cântau pe toate stradele: de tineri şi de bătrâni, de bărbaţi şi de femei. Cu toţii ne uitam la el ca la un luceafăr, care se înălţa repede pe orizont şi de la care aşteptam încă mult bine şi multă cinste pentru neamul nostru.
Ce păcat, că aşteptările noastre s’au spulberat aşa de curând. La concertul din 15 octomvrie1882, când s’a cântat, cu ajutorul orchestrei orăşeneşti, Rapsodia română, gavota „Regina Elisabeta”, precum şi alte compoziţii nouă ale lui Porumbescu – un nou triumf pentru el – cu toţii ştiam că prietinul nostru are să facă o călătorie îndepărtată pentru căutarea sănătăţii sale sdruncinate. Cu toţii îl însoţirăm în ziua de 2 noemvrie v. pănă la gară, unde ne luarăm rămas bun dela dânsul.
Cine ar fi crezut, că acest rămas bun era pentru vecie?... Încă câteva scrisori la câţiva prietini, trimise din localitatea Nervi de lângă Genua, unde se aşezase la sfatul medicilor, două trei compoziţiuni publicate în timpul de trei luni, cât a petrecut pe ţărmurii încântători ai Mediteranei... apoi aflăm, că s’a întors acasă, dar nu se simte mai bine.
Până când într’o zi frumoasă de maiu din a. 1883 ne sosi trista ştire că iubitul nostru Ciprian nu mai este între cei vii. Sufletul lui se îndreptase spre sferele senine, pe care muritorul le visase, artistul poate le şi întrevăzuse pe acest pământ de suferinţe. Curând, prea curând s’a mutat dintre noi artistul acesta talentat, omul acesta bun! Nici nu apucase încă a-şi da rodul său, şi pomul acesta frumos înflorit fu doborît la pământ de vântul rece al morţii. Luceafărul, ce ne luminase o clipă şi pe care am fi voit să-l vedem strălucind multă vreme pe cerul vieţii noastre naţionale, din nenorocire a căzut prea curând în noianul veciniciei.
Aceia însă, cari l’au văzut în toată strălucirea sa, cari s’au încălzit la razele lui, nu-l vor uita nici-odată.
Dormi în pace, iubitul nostru Ciprian! (Braşov, 24 Maiu v. 1908. Andreiu Bârseanu. „Gazeta Transilvaniei”, 25 mai 1908).
 

Din iniţiativa reuniunei de cântări „Ciprian Porumbescu”, s’a ridicat la Suceava un monument marelui nostru cântăreţ naţional, la grădina publică. Solemnitatea desvelirei a avut loc în mijlocul unei mari însufleţiri.

Cuvântarea d-lui Ion Nistor fost ministru şi reprezentantul Academiei Române spune:

„Cinci localităţi revendică cu aproape egală îndreptăţire pe Ciprian Porumbescu; Şipotele Sucevei, unde Ciprian a văzut lumina zilei; Suceava, unde şi-a format mintea şi sufletul; Cernăuţii, unde a îndurat chinurile închisoarei; Braşovul, unde şi-a sărbătorit triumful geniului muzical şi Stupca, unde trupul său, frânt înainte die vreme, şi-a găsit odihna de veci.        
În această luptă de nobilă întrecere, Suceava, vechia capitală a Moldovei, răpită de entuziasmul curat al d-lui Leca Morariu, a bătut recordul. Ea înregistrează astăzi pentru dânsa cinstea de a fi înveşnicit, înaintea rivalilor ei, în bronz trainic şi neperitor, chipul în care a sălăşluit geniul creator al lui Ciprian Porumbescu. Ar fi nedrept să revendicăm pe Ciprian Porumbescu pentru o singură provincie românească, pentru Bucovina bunăoară, de unde şi-a luat sborul geniul său iscoditor de arii şi armonii muzicale.
Geniile mari, cam asemenea unei ploi de meteori, lasă o lungă urmă de lumină în întunecimea spaţiului nemărginit, aparţin neamului şi ţării întregi; ele nu pot rămâne prigonite în hotarele prea înguste ale unei singure provincii De aceea, cu drept cuvânt putem spune, că în sufletul ce a sălăşluit în chipul simbolizat prin acest bust, a vibrat odată puternic sufletul neamului românesc. Iar vibraţiunile melodice ale acestui suflet vor răsuna veşnic din compoziţiunile lui Porumbescu.
La închinăciunea aceasta obşteasca participă şi Academia Română, supremul areopag al gândirii şi simţirii româneşti, în numele ei aduc comitetului omagii de recunoştinţă şi îl felicit pentru realizarea unei opere aşa de frumoase şi edificatoare de suflete” („Viitorul”, 19 octombrie 1933).

Acum cincizeci de ani, sʼa stins în plină tinerețe, cântărețul imnurilor, horelor și doinelor românești, Ciprian Porumbescu.
Acel al cărui Pe-al nostru steag mai răsună și acum răscolitor pe la întruniri de diferite culori politice, s’a născut întrʼun sat din jud. Bucovina, din părinți săteni cu dragoste de țară și de Dumnezeu. Tatăl său era preot ortodox și l-a crescut în murmurul troparelor cu mirezme de tămâie și afară sub cerul larg în cântecele venite din adâncurile de veacuri ale unui popor.
Credința lui în tăria românismului, îmbinată cu talentul muzical și o puternică înclinație către jertfă pentru atingerea unui vis frumos, i-au țesut un destin care avea să-l înfățișeze ca un simbol al martirului tuturor eroilor neamului.
După ce a făcut studii muzicale în țară și la Viena, adunând nenumărate cântece românești, plăsmuirnd compoziții din variate genuri muzicale – cu prilejul unei comemorări a răpirei Bucovinei, a fost întemnițat pentru gestul său patriotic și acolo a contractat o nemiloasă boală care în scurt timp l-a răpus, la vârsta de 29 de ani, în anul 1883.
Sufletul său însă, va dăinui măreț, de a pururi, deasupra nădejdilor și încercărilor prin care are de trecut neamul său, fluturând oricând cu neînfrânt elan în faldurii tricolorului, care i-a înfășurat simbolic, viața („Neamul românesc”, 8 iunie 1933).
 

Desvelirea bustului lui Ciprian Porumbescu
- El a fost ridicat în satul lui natal -

Cu o deosebită solemnitate s’a săvârşit duminică în comuna Stupca din judeţul nostru desvelirea monumentului lui Ciprian Porumbescu, născut în acest sat.
La biserica din Stupca a fost oficiat un serviciu divin de către protoereu Baciu, asistat de un sobor de preoţi. Răspunsurile au fost date de corul „Ciprian Porumbescu” din Suceava. La această solemnitate au asistat mii de săteni din judeţ, intelectualii din Suceava şi din alte oraşe bucovinene, precum şi arcaşii din Stupca şi din comunele învecinate.
După ce serviciul religios a luat sfârşit, protoereul Baciu a ţinut o predică ocazională.
La ora 11 s-a oficiat un parastas la mormântul lui Ciprian Porumbescu, de către preotul Brătianu Andrei care a adus apoi un pios omagiu memoriei marelui compozitor. La ora 1 după amiază a avut loc solemnitatea desvelirii bustului lui Ciprian Pordumbescu, cu care prilej d. Const. Brătianu, directorul liceului din Suceava, a ţinut o cuvântare despre viaţa şi opera lui Ciprian Porumbescu („Glasul Bucovinei”, 25 august 1937).

Abia strămutat la seminarul din Cernăuţi – unicul institut de învăţământ superior (din Bucovina, aflată în cadrul Imperiului Austro-Ungar – n.n.) paralel cu studiile muzicale, paralel cu activitatea începătoare de compozitor, Ciprian Porumbescu a intrat şi el în lupta făţişă cu despotismul imperiului habsburgic şi cu sprijinitorii lui din rândurile asupritorilor băştinaşi. Mai întâi, contribuind împreună cu alţi colegi la înfiinţarea societăţii academice patriotice „Arboroasa”, al cărei preşedinte a fost ales un al doilea an de existenţă a societăţii, mai apoi, deschizând lupta cu o serie de compoziţii, de cântece, de scenete, de satire, de un caracter politic progresist şi patriotic atât de pronunţat încât în scurt timp poliţia habsburgică a priceput că va avea de furcă sdravăn cu noua societate şi cu nepotolitul ei preşedinte.
Compozitor, autor, executant, actor, Ciprian Porumbescu întreţine o permanentă atmosferă de ostilitate faţă de regimul habsburgic. Din această epocă datează o serie de creaţii muzicale patriotice, ca Bălcescu murind, Patrie română, Hai române, „Tabăra română, ca şi bucăţile pline de humor prin care satiriza aspectele moravurilor şi năravurilor feudalo-habsburgice şi ale burgheziei reacţionare şi cosmopolite: Că-i domn cu guler şi cu frac!, ori Bate fierul pân’ce-i cald! Căci, în pofida activităţii prodigioase şi istovitoare, până la sfârşitul vieţii Ciprian Porumbescu n’a încetat a şti să râdă, să biciuiască prostia şi laşitatea asupritorilor cu o vervă usturătoare, să pună în toate faptele şi creaţiile lui acel humor manifestat din plin în creaţiile poporului, la şezători şi la clăci, în strigăturile horelor.
Războiul pentru neatârnare de la 1877, purtat de poporul român cu sprijinul marelui popor rus, găseşte în cugetul lui Ciprian Porumbescu un puternic răsunet. De atunci datează Marşul călăraşilor, Plevna, Sergentul, compoziţii de om înflăcărat elan patriotic. Şi tot atunci, ca preşedinte al societăţii „Arboroasa”, e întemniţat – împreună cu alţi conducători ai societăţii – de justiţia habsburgică pentru vina de „a instiga în mod public în faţa multor oameni şi în scrieri răspândite cu dispreţ şi ură contra unităţii legăturilor de stat a imperiului austriac şi contra administraţiei de stat a Austriei”.
Lunile de temniţă i-au fost fatale. Căci din acele luni sʼa cuibărit în trupul lui firav tuberculoza care avea să-l doboare înainte de a ajunge să împlinească treizeci de ani şi să-şi maturizeze creaţia. La ieşirea din temniţă, într-o caldă, energică şi voioasă scrisoare adresată prietenilor şi fraţilor de luptă, nu despre soarta sa pomeneşte, ci despre soarta „Arboroasei” lor, închisă din ordinul autorităţilor habsburgice, îndemnându-l să nu se descurajeze o clipă, să introducă acţiune de recurs şi să lupte mai departe, până la capăt, până la câştigarea biruinţei” (Cezar Petrescu. „Scânteia”, 14 octombrie 1953).

În satul Stupca, în care a trăit şi a murit Ciprian Porumbescu, un mare număr de ţărani muncitori împreună cu reprezentanţi ai organelor locale de stat şi de partid, membri ai Comitetului Naţional jubiliar, au sărbătorit duminică centenarul naşterii marelui compozitor. Directorul şcolii elementare, Ilie Bartoş, a evocat figura luminoasă a marelui fiu al comunei, a cărui amintire este cinstită cu drag de întreg poporul muncitor.
Bogăţia creaţiei muzicale a marelui compozitor şi preţuirea ei de către cei ce muncesc de pe tot cuprinsul patriei noastre libere, a fost înfăţişată de prof. George Breazul, de la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Capitală. Corul căminului cultural din comună şi ansamblul de cântece al sfatului popular regional Suceava, ce poartă numele compozitorului, au cântat minunate melodii ale lui Ciprian Porumbescu.
În faţa casei părinteşti a compozitorului sʼa lăsat apoi o clipă de linişte. S’a dezvelit placa comemorativă, aşezată pe zidul casei în care a trăit Ciprian Porumbescu, înaintaş de frunte al muzicii româneşti. Profesorii George Breazul şi Grigore Macovei au rostit cuvântări.          La sfatul popular comunal, tov. Ioan Dumitru, preşedintele comitetului executiv al sfatului popular regional, a dat citire decretului Prezidiului Marii Adunări Naţionale prin care denumirea satului Stupca se schimbă în satul Ciprian Porumbescu. Participanţii la solemnitate au întâmpinat cu aplauze puternice schimbarea inscripţiei de la clădirea sfatului popular comunal.
La mormântul compozitorului au fost depuse apoi numeroase coroane în semn de omagiu pentru cel care a dat poporului său peste 300 de lucrări muzicale.
La Suceava, pe Calea Unirii, nr. 9, a fost dezvelită o placă comemorativă pusă cu prilejul centenarului lui Ciprian Porumbescu, la casa în care marele compozitor a locuit în timp ce era elev (1869-1870). La dezvelirea plăcii comemorative a participat un mare număr de profesori, elevi și oameni ai muncii din oraș („Scânteia tineretului”, 25 octombrie 1953).

Academia Română, Muzeul Național al Literaturii Române și Universitatea Națională de Muzică „George Enescu” organizează joi, 5 octombrie 2023, de la ora 10:30, în Aula Academiei Române, un simpozion dedicat compozitorului Ciprian Porumbescu, de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta 170 de ani.
În cadrul simpozionului vor lua cuvântul acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, Adrian Iorgulescu, compozitor și membru corespondent al Academiei Române, prof.univ. Dan Dediu, compozitor, prof.univ. Ioan Cristescu, directorul general al Muzeului Național al Literaturii Române, Mihai Cosma, muzicolog, Răzvan Ioan Dincă, regizor, Daniel Jinga, dirijor și director al Operei Naționale București, și prof.univ. Nicolae Brânzea. Cu această ocazie va avea loc și lansarea emisiunii de mărci poștale dedicate Anului „Ciprian Porumbescu”, în prezența doamnei Cristina Popescu, director general Romfilatelia. Anul omagial a adus iubitorilor muzicii lui Ciprian Porumbescu recenta montare pe scena Operei Naționale, în viziunea regizorală a lui Răzvan Ioan Dincă, a primei operete românești, „Crai Nou”.
Opera sa muzicală, circumscrisă curentului romantic, dominant în epocă, se inspiră în mod programatic din autenticul românesc, în toată complexitatea sa. Ciprian Porumbescu preia în compoziţiile sale teme din melosul baladelor, doinelor şi jocurilor populare, conştient fiind că acestea vor asigura o largă receptare a muzicii sale, pe care o folosește ca simbol al reînvierii conştiinţei naționale. Creația sa de factură patriotică este străbătută de farmec poetic şi de nuanţe pline de prospeţime, însoțite adesea de accente ale unui puternic dramatism.
Moștenirea componistică a lui Ciprian Porumbescu este însă cu mult mai largă, acoperind toate genurile muzicale, în peste 200 de opusuri, ce abordează o tematică bogată. A scris muzică simfonică (Paraphrase sur un thème roumaine, 1882), muzică de cameră (Cvintet de coarde și Cvintet de coarde cu flaut, 1875), muzică corală laică și religioasă (pentru coruri bărbătești sau pentru coruri mixte) și chiar muzică de teatru. Astfel, arta lui Ciprian Porumbescu reflectă nu numai implicarea sa publică în mișcarea de emancipare națională, ci și o personalitate complexă ce împacă în mod suprinzător ironia cu duioșia și sarcasmul cu sentimentalismul: a scris scene muzicale comice, satiră și chiar comedie muzicală, de cele mai multe ori fiind autorul versurilor, în limba română sau în limba germană.
Ciprian Porumbescu, pe numele de naştere Ciprian Golembiovski, s-a născut la 14 octombrie 1853, la Şipotele Sucevei, în Bucovina, fiind fiul preotului Iraclie Golembiovski şi al Emiliei Clodniţchi, de origine poloneză. Provenind dintr-o familie cu origini modeste, ce nu i-a putut asigura o formare muzicală continuă şi completă, Ciprian Porumbescu s-a bucurat, în schimb, de credința și patriotismul insuflate de tatăl său. Timid şi retras în copilărie, îndrăgostit de muzică, Porumbescu îl întâlneşte, la vârsta de 7 ani, pe muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, aflat la Şipotele Sucevei pentru a culege cântece populare, fiind găzduit chiar în casa familiei Golembiovski. Ciprian Porumbescu a început studiul muzicii la Suceava şi Cernăuţi. În anul 1871 participă la Putna la festivitățile care celebrau 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde se alătură unei asistenţe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, Nicolae Teclu. Implicarea sa în mişcarea patriotică de redeşteptare a solidarităţii naţionale, ca membru al societății Arboroasa, îi va grăbi sfârșitul. Arestat de administrația austro-ungară, alături de alți patrioți români, sub acuzaţia de înaltă trădare, Ciprian Porumbescu se îmbolnăvește, iar cele aproape trei luni de închisoare aveau să-i fie fatale. Mult prea devreme, la doar 30 de ani, bolnav de tuberculoză, moare la 6 iunie 1883, în casa de la Stupca. În onoarea marelui compozitor, satul se numește astăzi Ciprian Porumbescu, iar viața și activitatea sa au căpătat în memoria colectivă o aură de mit eroic.