4 iulie - celebrarea libertăţii

Fiecare început de vară este marcat, în conştiinţa publicului şi a specialiştilor, de celebrarea Declaraţiei de Independenţă, devenită, din secolul al XIX-lea, Ziua Naţională a Statelor Unite ale Americii. Privim cu plăcere şi încântare manifestările ce se desfăşoară cu acest prilej, mai mult sau mai puţin oficiale, mondene chiar.

Ce înseamnă 4 iulie pentru societatea americană (şi nu numai)?

Răspunsul la această întrebare impune o regresie în timpul istoric, cu speranţa, mărturisită, că rememorarea originilor poate consolida, în percepţia generaţiilor prezente, semnificaţiile profunde ale documentului şi simbolistica acelui moment.
 
În contextul Războiului de 7 ani (1756-1763) şi al dificultăţilor economice şi financiare post-război ale monarhiei britanice, cele 13 colonii nord-americane s-au confruntat cu o serie de pretenţii fiscale, militare, economice, care excedau obişnuinţa de până atunci, între o autoritate centrală şi supuşii de peste mări ai acesteia. Sunt cunoscute celebrele legi ale zahărului, timbrului, ceaiului, dar esenţa conflictului colonii/autoritate regală nu stă în lipsa de rezistenţă la unele solicitări economice. Cu siguranţă, originea conflictului rezidă în refuzul coloniştilor, care, în aceeaşi perioadă, nu deţineau o altă conştiinţă naţională decât aceea de a fi loiali supuşi ai Coroanei, de a pune în aplicare decizii luate fără consultarea şi acordul lor. Cu alte cuvinte, „nicio impunere fără reprezentare/no taxation without representation“, un slogan din 1761, completat cu „Bunul simţ/Common sense“, al lui Thomas Paine, din ianuarie 1776, aveau să deschidă, ideologic, drumul către independenţă şi libertate. În ultimă instanţă, despre aceste valori fundamentale vorbeşte Declaraţia de Independenţă. În vara anului 1776, după unele ciocniri militare între colonişti şi trupele britanice, coloniile îşi intensifică demersurile în direcţia proclamării independenţei. Încă de la începutul lunii iunie, a existat o propunere de proclamare a independenţei, dar delegaţii la Congresul Continental au amânat luarea unei decizii şi au suspendat dezbaterile până la 1 iulie. În acelaşi timp însă, un grup de distinşi intelectuali, cuprinzând pe Thomas Jefferson, John Adams, Benjamin Franklin, Roger Sherman, au alcătuit ceea ce a rămas pentru posteritate drept Declaraţia de Independenţă. În fapt, cea mai mare parte a documentului a fost redactată de Thomas Jefferson şi a fost supusă amendării celorlalţi patru colegi şi apoi Congresului Continental, care a aprobat-o în dimineaţa zilei de 4 iulie.

„Considerăm ca adevăruri de la sine înţelese faptul că toţi cetăţenii sunt egali din naştere, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la viaţă, la libertate şi la a năzui spre fericire“. Iată, cu siguranţă, partea cea mai des citată şi plină de semnificaţii a Declaraţiei de Independenţă, dar, în ansamblul său, documentul de a cărui adoptare se leagă Ziua Naţională a Statelor Unite este un amplu rechizitoriu la adresa politicii britanice în colonii. O amplă argumentare, pornind de la acţiunile Coroanei, a necesităţii ruperii legăturilor şi a asumării unui proiect independent de viaţă statală. Cu siguranţă, putem afirma că Declaraţia de Independenţă se află, ca fundament ideologic, la începutul dificilei şi sângeroasei lupte a umanităţii împotriva arbitrarietăţii şi pentru respectarea demnităţii umane, lupte încheiate, pentru unii, abia la sfârşitul secolului XX, în anul astral 1989.



Nu întâmplător, Ziua Naţională a Statelor Unite nu este nici încheierea de facto şi de jure a conflictului militar cu Marea Britanie (1781-1783), nici adoptarea Constituţiei (1787), ci 4 iulie, atunci când un document puţin structurat formal, dar extrem de semnificativ din punct de vedere al mesajului a fost făcut cunoscut publicului. El statua importanţa individului, nevoia respectării drepturilor naturale şi a convenţiilor sociale, raportul contractual imuabil dintre guvernare şi cei guvernaţi, dreptul ultimilor de a se opune, inclusiv prin forţă, oricăror decizii arbitrare şi dăunătoare fiinţei umane, în ultimă instanţă, dreptul coloniilor de a se autoguverna. Era punctul culminant a peste un secol şi jumătate de viaţă colonială, timp în care oamenii stabiliţi în America de Nord şi-au făurit propriile lor concepţii despre guvernare - un proces pe parcursul căruia ei au încetat, treptat, de a mai fi englezi, şi au devenit americani.



Semnificaţia profundă a lui 4 Iulie şi a Declaraţiei de Independenţă rezidă tocmai în caracterul fundamental civic al naşterii noului stat. Departe de orgolii naţionale (păstrând chiar limba engleză), coloniile au găsit numitorul comun: drepturile inalienabile ale individului, la viaţă, la dezvoltare, la succes, la justiţie imparţială. Exprimate în diverse forme, ele au coagulat o societate care, până atunci, dezvolta rare legături, şi au construit o formă de solidaritate care, cu siguranţă, reprezintă un model. Indiferent de dificultăţile organizării politice viitoare (căci primele decenii de viaţă independentă nu sunt lipsite de probleme, experimente, căutări, conflicte), fundamentul reprezentat de Declaraţia de Independenţă nu a mai putut fi pus la îndoială.

Conf. univ. dr. Emanuel PLOPEANU, Decan al Facultăţii de Istorie şi Știinţe Politice, Universitatea „Ovidius“ Constanţa