05 Nov, 2020 00:00
2925
„Încetăţenită de mult, încă din perioada tinereţii scriitorului, expresia «marele nostru prozator» a intrat adânc şi definitiv în conştiinţa milioanelor de cititori. Epic prin uriaşa lui putere de a zugrăvi oameni, natură şi întâmplări, Mihail Sadoveanu este în acelaşi timp şi un mare poet liric prin structură organică şi artistică.
Despre caracterul poetic al prozei sadoveniste s-a vorbit destul, şi în trecut şi în timpul din urmă, datorită acestui lirism obiectiv - noţiune contradictorie, cum remarcă lbrăileanu - care constituie principala şi singulara originalitate a scriitorului. Prin lirism obiectiv se înţelege aici distincta particularitate a povestitorului de a îmbina poezia cu proza, de a introduce în epică stări lirice sub forma efuziunilor emotive, a acuităţii senzoriale, a reflectării
universului obiectiv prin prisma unei sensibilităţi subiective - particularitate pe care nu o mai întâlnim, într-o asemenea măsură, la nici un alt scriitor român. Abundenţa de lirism în epica sadovenistă este atât de covârşitoare, încât scriitorul însuşi, pentru a înlătura orice tentativă de abuz a comentariilor în această direcţie, a ţinut să precizeze, ca un fel de postulat artistic peremptoriu: «Eu nu scriu poem în proză. E adevărat că proza mea conţine poezie, dar eu nu scriu poem în proză». (Vezi articolul: «La Sadoveanu acasă» de Al. Ivan Ghilia, Gazeta literară din 27 octombrie 1960).
Desigur nu. Epica sadovenistă exclude orice ambiguitate în această privinţă. Totuşi, făcând o asemenea precizare, scriitorul ne dă a înţelege că lirismul operei sale, care pentru noi, cititorii, pare o cucerire artistică menită să ne îndemne a o pune mai presus de conţinutul faptic şi de problematica povestirilor, pentru el, ca autor, este ceva cu totul firesc, este modul său propriu de a se exprima în scris; şi nici vorbă nu poate fi de o intenţie deliberată de a face poem în proză. Prin aceasta, prozatorul îşi afirmă, o dată mai mult, adeziunea totală pentru fondul operei lui, considerând forma în care este îmbrăcată ea drept un simplu procedeu de comunicare, oricâtă frumuseţe artistică intrinsecă ar avea această formă.
Probabil că această rezervă, ca să nu spunem reacţie, a scriitorului faţă de o anumită ispită a comentatorilor de a insista, uneori cu precădere, asupra lirismului operei sale, nu este nici nouă, nici - cu atât mai puţin - de circumstanţă. Într-adevăr, fiecare scriere a prozatorului oferea, la timpul ei, atât criticii literare, cât şi cititorilor în genere, tot mai multe prilejuri de a glosa pe marginea lirismului său. În special în lucrările din perioada maturităţii poate fi urmărită o eflorescenţă lirică, la un nivel concentrat şi mult rafinat, ce pare cu atât mai surprinzătoare cu cât ea se înregistrează la o vârstă înaintată, când de obicei lirismul, în cazul unui prozator, cedează locul epicului major. Dar şi aceasta este încă o caracteristică a artei prolificului autor, în activitatea căruia «scufundarea anilor», cum însuşi spune undeva, n-a lăsat umbre, ci a adus, din contră, mereu lumini noi, tinereţe, prospeţime.
Un aspect asupra căruia s-a insistat însă mai puţin în lunga activitate a prozatorului este acela al tentaţiei de a se exprima din când în când şi în versuri, de a face adică poezie în înţelesul formal al cuvântului. Vocaţia nu-i lipsea pentru a deveni un potenţial poet.
Ambilanţa dintre prozator şi poet s-a declarat la Sadoveanu încă de la primele lui încercări literare. În anii de ucenicie, scriitorul ne înfăţişează el însuşi, în termeni cât se poate de limpezi, meandrele acestei dualităţi. Ca orice tânăr visător, având pe deasupra o sensibilitate accentuată, a simţit, la o vârstă foarte fragedă, impulsul de a «divaga în versuri», de a da glas fiorului provocat de contemplarea frumuseţilor naturii. În acel timp, mărturiseşte prozatorul, «am simţit în mine primele îndemnuri să pun şi eu pe hârtie rânduri scurte care sună din coadă». Fireşte tânărul visător rămânea, fără să o nege, tributar lui Alecsandri, care, pe atunci, la vârsta de 14 ani, era singura lui cunoştinţă în domeniul literaturii culte. Ca atare, primele sale versuri aveau ritmica şi tonalitatea „Pastelurilor":
Vântul suflă cu turbare,
Fulgii de zăpadă zbor.
Păsărelele-ntristate
Nu mai ciripesc cu dor...”.
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: