#DobrogeaDigitală: Fabrica Japy Viellard, Herzog & Co din Cernavodă, prima fabrică de șuruburi înființată în România

 
Prima monografie a localității Cernavodă, potrivit preotului T. Samoilă, este cea a ilustrului Ioan Mușat, „Istoricul orașului Cernavodă“. Structurată pe 14 capitole, volumul ne prezintă detaliat și bine structurat informații prețioase despre Cernavodă.
 
Documentarea lucrării începe în anul 1934, bazându-se şi pe discuţiile purtate cu bătrânii. Din prefață aflăm că în decursul adunării materialelor, Ioan Muşat a întâmpinat numeroase probleme. Preotul Samoilă explică: „greutăţi inerente oricărui debut şi mai ales greutăţile legate de cutezanţa de a merge pe un drum ce nu l-a mai străbătut nimeni. Un studiu monografic al Cernavodei nu s-a mai făcut până acum“.
 
Ioan Muşat precizează: „Am motive să cred că o monografie a oraşului nostru nu se va mai scrie în curând, iar dacă astăzi procurarea unei fotografii nu e cu putinţă, cu atât mai mult în viitor“. Probleme apar şi din punct de vedere financiar, după cum mărturiseşte autorul. Era nevoie de „peste 30 000 lei“ pentru tipărire. Iniţial, autorităţile locale nu au achiesat la finanţareaapariţiei acestei cărţi, dar schimbarea primarului, în persoana căpitanului Velicu Todor, a făcut posibilă publicarea volumului, abia în 1938, cu titlul Istoria oraşului Cernavoda.
 


Pe una din primele pagini sunt consemnate numele acelor cărora le este dedicat volumul: bunicului autorului, Banu Muşat - „veteran din 1877“ -, unchilor lui „Muşat Gheorghe - Mort în războiul pentru Întregirea Neamului, în luptele de la Doaga; Muşat Mihai - Mort în luptele de la Mărăşeşti; Muşat Constantin - Invalid, rănit grav în luptele de la Turtucaia“.
 
Prefaţa monografiei este semnată de colaboratorul său de la periodicul „Danubius“, preotul T. Samoilă, ce remarcă, privitor la importanţa monografiei pentru spaţiul dobrogean: „O monografie a Cernavodei, prin urmare, are darul să edifice asupra întregei provincii căci Cernavoda este adânc înrădăcinată şi unitar legată de soarta şi istoria ei“.
 
Primul capitol cupride informații despre geografia locului, iar al doilea prezintă „considerațiuni istorice“ despre Cernavodă. Aflăm detalii atât atestate prin documente, dar și prin poveștile spuse de bătrânii locului.
 
După expunerea primelor cinci capitole, l-am abordat și pe cel de-al șase-lea fiind dedicat „Bisericii“, pe parcursul căruia am descoperit poveștile bisericilor din Cernavoda, fiind prezentate toate lăcașurile de cult din localitate.
 
Imediat după expunerea celor două biserici creștin ortodoxe din Cernavodă, raporat la anul 1938, autorul aduce în fața lectorilor o parte din biografiile preoților care au slujit în Cernavodă „de la întemeierea Bisericii“, mai exact: Dumitru Chirescu, Frimu Atanasie, Nicolae Popescu şi Stan Dobrescu, Ion Ţincoca, Ion Ciocan, C. Coadă şi Teodor Samoilă.
 
După prezentarea, în edițiile trecute, a bisericilor ortodoxe, a geamiei și a preoților, astăzi vom continua discuția despre cel de-al VIII-lea capitol, dedicat învățământului din Cernavodă, capitol care debutează cu partea intitulată „Școala până la 1877“.
 
Mottoul dedicat de autor acestui capitol acestui îi aparține Regelui Carol al II-lea: „Aș dori să fac învăţatorimii mele o măr­turisire... Dacă soarta nu m'ar fi pus acolo unde sunt, aş fi fost în mijlocul vostru.“
 
Începutul capitolului, referitor, după cum spuneam, la perioada de dinainte de 1877, prezetând descrierea „primului conducător al şcoalei din Cernavoda“ preotul Dimitrie Chirescu a fost  expus în edițiile trecute. Mai apoi, autorul, Ioan Mușat, aduce în fața cititorilor o parte destul de generoasă din manuscrisul „Amintiri“ lăsat de Dumitru Niţescu, un fost fruntaş al dăscălimei dobrogene. Informațiile publicate din manuscris, preluate la rândul lor din Revista „Lamura“, nr. 6 din 1928,  relatează „stiri referitoare la începuturile școaleiromâneşti din Cernavoda“.
 
În finalul secțiunii dedicate „Școlii până la 1877“, autorul aduce în atenția cititorilor biografia preotului Dimitrie Chirescu, personalitate emblematică a localității Cernavodă care și-a pus amprenta asupra dezvoltării culturale și nu numai din localitate.
 
Subcapitolul intitulat „Școala după 1878 până la 1916“ este prezentat succint. Autorul amintește de primul local de școală primară construit în anul 1879, apoi face o statistică privind învățătorii din Cernavodă de la înfiițare până în anul 1916, amintind totodată că sursele sale de documentare sunt, în general, izvoare nescrise, respectiv poveștile spuse de bătrânii locului.
 
În finalul subcapitolului, localitatea Cernavodă este numit punct comercial important, datorită căii ferate și industrial, prin cele trei fabrici de aici. Totodată cultura locală nu este neglijată, mai ales că „printre bătrânii localnici sunt foarte puţini fără ştiinţă de carte“.
 
Autorul adaugă mai departe informații despre învățământul din Cernavodă de la începutul Primului Război Mondial și până în anul 1936. După prezentarea situației groaznice a școlii din Cernavodă din timpul Primului Război Mondial și din primii ani de după acesta, detaliile continuă cu cea de-a doua parte din subcapitolul „Şcoala în timpul Răsboiului 1916 - 1918 și până la 1936“, dedicată noului local de școală primară construit în anii 1930. Sunt prezenate sumele necesare construirii, comisia specială, dotările școlii etc. Totuși, în ciuda impozanței clădirii, autorul precizează că localul nu beneficiază de unele dotari,  „aşa cum pedagogia modernă cere“.
 
În cadrul aceluiași subcapitol Ioan Mușat realizează un inventar al profesorilor din Cernavodă, sigur din perioada 1918 - 1936, în cadrul căruia sunt incluse scurte biografii ale acestora.
 
Paginile continuă cu „Gimnaziul «Principesa Elena»“, apoi cu „Gimnaziul Industrial“ și Școala de industrie casnică „Sf. Ana“ din Cernavodă,  urmând una dintre emblemele Dobrogei, mai exact podul Regele Carol I din Cernavodă. Autorul lucrării, Ioan Mușat, aduce în fața lectorilor detalii interesante despre proiectele depuse, comisia responsabilă, cronologia lucrărilor etc.
 
Cel de-al XIII-lea capitol prezintă destul de succint portul din Cernavodă. După cum ne-a obișnuit autorul deja, sunt aduse în fața cititorilor detalii despre cronologia construirii portului, dotările acestuia, numărul de angajați de aici, dar și o notă de actualizare, sigur raportată la anul 1934, anul în care s-a publicat lucrarea.
 
Capitolul XIV aduce în prim-plan industria din Cernavodă: fabrica de ciment, rafinăria de petrol Colombia, fabrica de şuruburi precum şi fabrica de țiglă Puşchilă. Autorul subliniază importanța acestor fabrici, care produceau „în viaţa locală o mare înviorare şi o largă propăşire“. Ioan Mușat mai precizează că „prin marele aport adus în bugetul comunei, an de an oraşul Cernavoda şi-a schimbat complectamente aspectul“.
 
Prima fabrică prezentată de autor este fabrica de ciment. Sunt incluse detalii despre istoria locului, dotări, rezultate, angajați, prezentarea fiind destul de generoasă.
 
Urmează prezentarea fabricii de şuruburi, nituri, buloane etc. din Cernavodă. Potrivit autorului aceasta a fost prima fabrică de acest tip înființată în România. În anul 1906 s-a pus piatra de temelie, însă activitatea acesteia a început în anul 1908. Ioan Mușat trece în revistă întregul parcurs istoric al fabricii, ajungând, în final, la rezultatele producției, raportat la anii 1930. Redăm în cele ce urmează rândurile scrise de autor despre fabrica Japy Viellard, Herzog & Co din Cernavodă:
 
 
„Șuruburile și niturile ce se vindeau în România înainte de anul 1908 proveneau mai mult din Austria, Germania şi Ungaria. Mărfurile de provenienţă franceză se plasau foarte greu pe pieţele româneşti din cauza acestei concurenţe.
 
Pornind de la ideea că ar exista o rentabilitate, în cazul când s'ar creia o industrie de buloane în ţară, vechile firme din Franţa «Japy Freres» ce datau de peste un secol precum şi «Viellard Migeon & Co.», care asemenea reprezenta unul din grupurile industriale cele mai puternice din regiunea Belfort, fiind asociaţi chiar în Franţa, pentru desfacere a produselor lor în diferite unghiuri ale globului ca: Spania, Argentina, România, Bulgaria, Grecia şi Orientul apropiat, s'au gândit să creeze o fabrică şi în România.
 
Astfel în anul 1906 s'a pus temelia primei fabrici de şuruburi din România, în oraşul Cernavoda, iar în anul 1908, a căpătat autorizaţia de funcţionare. Motivele principale care au hotărît firmele de mai sus să aleagă oraşul Ceroavoda, pentru a înfiinţa în acest loc uzina lor au fost:
 
1.Faptul că oraşul Cernavoda fiind aşezat pe malul Dunării, permitea acestei industrii să se alimenteze pe calea fluviului cu tot materialul de care avea nevoie şi care în anul 1926-1927 sosea din uzinele Alpine Montan Gheselschaft, din Austria al căror minereu extrem de maleabil convenea de minune la fabricarea şuruburilor ștănţuite la rece şi în deosebi la aceia a piuliţelor.
 
2. Eftinătatea braţelor de muncă în acest oraş, al cărui port neînsemnat pentru traficul pe apă, Iasă liberi şi neocupaţi numeroşi lucrători, ceia ce nu s'ar fi putut găsi în porturile mai importante: Galaţi, Brăila sau Giurgiu.
 
Capitalul iniţial a fost de lei aur 400.000 şi sporit în 1924 la 2.000.780 lei şi în 1925 la 50.000.000 lei (monitorul oficial No. 22 din 30 I. 1927). Uzina e clădită în apropierea liniei ferate Cernavoda oraş şi posedă o linie de garaj proprie în lungime de circa 180 m. Suprafaţa totală a terenului e de 62.671 m. p. cu o anexă peste drum de 2.240 m. p., din cari 165 m. p. clădiri situat în strada Gării No. 2, vecin cu noua grădină publică.
 
Suprafaţa clădită se compune din 4275 m. p., ce reprezintă atelierele cu anexele sale: magazia, sala de băiţuire cu acid sulfuric, birouri şi în fine 1580 m. p. locuinţe pentru funcţionari şi lucrători.
 
La isbucnirea răsboiului din 1914, personalul de conducere fiind de origină franceză, a fost rechemat în Franţa, iar conducerea uzinei a fost încredinţată lui Nicu Manicatide.
Pe timpul ocupaţiei de către trupele inamice, fabrica a fost părăsită. Maşina cu aburi semi-stabilă ce servea la procurarea forţei motrice, a fost ridicată de către armatele ocupante, iar mai toate maşinile au fost distribuite de Germani, parte Bulgarilor, care le-au transportat la Sofia iar parte Turcilor, care le-au transportat la Constantinopol, instalându-le la Top-Nane (arsenalul marinei) unde însă n'au fost puse niciodata în funcţiune.
 
Refacerea uzinei s'a făcut prin mijloace proprii şi anume prin aducerea în ţară a maşinilor sustrase şi ridicate de armatele inamice, prin instalarea unui motor nou Diesel-Sulzer și numeroase alte maşini pentru prelucrarea fierului, de 195 c. p.
 
În fine s'au reparat clădirile părăsite redându-le personalului. S'a reparat atelierul înzestrându-l cu ventilatoare de aerisire, iar maşinile, cu aparate de protecţie în contra accidentelor de muncă.
 
Situaţia lucrătorilor s'a înbunătăţit prin înlesnirile acordate: locuinţe, iluminat precum şi folosinţa unor grădini de zarzavat.
 
Uzina produce la nevoie 1.200.000 Kg. 1.500.000 Kg. fabricate, astel că pentru moment, fabrica lucrează azi cu jumătate din capacitatea ei de producţie. Direcţia uzinei este încredinţată d-lui Alexandru Wuxanovici, cetăţean român, născut în Bucureşti, în anul 1880. Subdirector administrativ este d. Marin Stroescu, iar subdirector technic d. Inginer Filip Galloy, cetăţean francez.“
Va urma.
 
Sursă foto: „Istoricul orașului Cernavodă”, de Ioan I. Mușat
 
Descarcă gratuit volumul „Istoricul orașului Cernavodă”, de Ioan I.Mușat din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța
 
Citește și:
#DobrogeaDigitală: Fabrica de ciment din Cernavodă - „A servit la construcțiunea celor mai mari clădiri publice şi particulare din țară“