Lumea poeziilor George Coşbuc - Colindătorii

Cad fulgii mari, încet zburând
Si-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând,
De mult uitarăm jocul.
Demult şi patul ne-aştepta,
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Şi boul cum sufla milos,
Căldură ca să-i facă,
Drăguţ un miel cum I-au adus
Păstorii de la stână
Şi îngerii albi cântau pe sus,
Cu flori de măr în mână.

Şi-auzi! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu, s-opresc în drum,
Se-aud acum în tindă -
Noi stăm cu ochii pironiţi
Şi fără de suflare:
Sunt îngerii din cer veniţi,
Cu Leroi, Domnul mare !

Ei cântă-nălţător şi rar
Cântări de biruinţă,
Apoi se întorc şi plâng amar
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-postaşi, şi c-a murit..
Dar s-a deschis mormântul
Şi El acum e-n cer suit
Şi judecă pământul.

Şi până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam niciunul -
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag
În casă-ne Crăciunul.
Şi în târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Şi-n vis vedeam tot flori de măr
Şi-n faşă, mic, pe Domnul.

Despre George Coşbuc

În anul 1866, în judeţul Bistriţa-Năsăud, s-a născut George Coşbuc, al optulea din cei 12 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai preotesei Maria.

Debutul publicistic a avut loc în anul 1884, când în revista „Tribuna” din Sibiu i se publică, sub pseudonimul C. Boşcu, „Filosofii şi plugarii”. A semnat numeroase poezii, dintre care cele mai cunoscute sunt „Iarna pe uliţă”, „Nunta Zamfirei, „Trei, Doamne, şi toţi trei”, „Pentru libertate”, „Ţară avem şi noi sub soare”, „El Zorab”.

Este înmormântat în cimitirul Bellu, în vecinătatea scriitorilor Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale. La cinci zile după moartea sa, Liviu Rebreanu mărturisea, în ziarul „Lumina”,  că scrisul lui Coşbuc „trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc”.