11 Feb, 2022 15:42
3525
„se ştia că noile formaţiuni sânt demnităţi onorifice, care vor cere numai muncă, fără nicio compesaţie materială. Preotul Nicolae Paveliu, deşi nu bătrân, totuşi la o vârstă când încep să fie îndreptăţite menajamentele, îşi asumă greaua răspundere de secretar general al episcopiei, în care un an întreg funcţionează gratuit. Preasfinţitul Episcop Gherontie, apreciind sârguinţa sa, îi încredinţează la 1 ianuarie 1927, demnitatea de consilier eparhial, în care a funcţionat până azi” (n. ed. până la moarte, 11 februarie 1929).
„Din arhiva parohială reiese că în anul 1902 preotul sachelar Nicolae V. Paveliu era preotul deservent al enoriaşilor din această parte a oraşului.
Preotul Paveliu organizează un comitet de construcţie, el însuşi fiind preşedintele acestui comitet, care avea drept scop să strângă fonduri pentru construcţia bisericii, căreia îi dăduse numele de „Sfântul Nicolae” şi care nu e alta decât biserica de azi (n.ed. „Adormirea Maicii Domnului –I”).
Preotul Nicolae Paveliu, ca preşedinte al acestui comitet de construcţie, tipăreşte o adresă parohială şi, sub formă de apel, se adresează tuturor parohiilor şi primăriilor din România, solicitându-le ajutorul bănesc „pentru construcţia unui al II-lea lăcaş sfânt, a unei biserici – în oraşul Constanţa – căci una singură, cea actuală, aşezată pe malul mării, nu e suficientă şi în zilele de sărbători creştinii nu îşi pot împlini cerinţele religioase”. Care au fost consecinţele apelului părintelui Paveliu pentru construcţia acestei biserici nu ştim, dar din arhiva parohială reiese că, în anul 1905, în ziua de 7 martie, o seamă de fruntaşi ai oraşului Constanţa se întrunesc într-o consfătuire sub conducerea primarului oraşului constanţa, Ion Bănescu, în casa preotului Gheorghe Rădulescu (preotul paroh al Catedralei), şi, constituindu-se în comitet de construcţie, stabilesc ca fiecare dintre membrii acestui comitet să strângă câte 1.000 lei şi cu aceşti bani, depuşi la casieria comunală să înceapă construcţia bisericii.
Din procesul verbal încheiat la acea dată, manuscris existent în arhiva parohială, citez pe aceşti primi ctitori ai bisericii: Ion Bănescu, primarul oraşului Constanţa, protoiereu Ioan Grigorescu, preşedintele acestui comitet de construcţie, preot Gheorghe Rădulescu, vicepreşedinte al aceluiaşi comitet, preot Nicolae Paveliu, secretarul comitetului...”.
„Cu ocaziunea punerii temeliei sfântului nostru locaş de biserică, urmează să se aleagă hramul acestui sfânt aşezământ. În vederea aceasta, ne-am gândit să legăm prăznuirea bisericii de unele tradiţii locale, pentru ca sărbătorile din viitor să facă parte mai intim din tradiţiile populaţiei noastre. Astfel, Marina noastră are ca patron „Adormirea Maicii Domnului”, la 15 august, când în Constanţa se fac serbări la care iau parte toate vasele din port şi când oraşul se împodobeşte şi prăznuieşte. Ţinând seama de faptul acesta, ne-am gândit că ar fi bine să se stabilească hramul noii biserici care se clădeşte la Constanţa: „Adormirea Maicii Domnului”. Am uni cu chipul acesta două sărbători pe care oraşul le-ar prăznui odată şi cu toată cinstea tradiţională. Aducându-vă aceasta la Înaltpreacucernicia Voastră cunoştinţă, vă rugăm să ne spuneţi dacă aprobaţi alegerea acestui hram” (pentru prima oară, la 15 august 1902, s-a serbat oficial, la Constanţa, patronul Marinei – Sfânta Maria Mare – la bordul crucişătorului „Elisabeta”. Ceremonialul militar şi religios de dimineaţă a fost urmat de regate, jocuri marinăreşti şi o serată veneţiană, organizate cu concursul primăriei).
Legat de contribuţia primarului Ion Bănescu la construirea bisericii aflăm date importante din acelaşi istoric, scris de preotul Brătăşanu:„La adresa Domniei Voastre nr. 3414 a.c., avem onoarea a vă răspunde: cu plăcere consimţim la propunerea ce ne faceţi ca hramul bisericii proiectate a se construi din nou, în urbea Constanţa, să fie sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului”. Primiţi, vă rugăm, Domnule Primar, încredinţarea distinsei Noastre consideraţiuni şi arhierească binecuvântare”.
„Bătrânii istorisesc că meşterii zidari constructori erau în majoritate italieni paşaportari, iar cel care dinamiza pe constructori, urcând aproape zilnic pe schelă, era însuşi primarul oraşului de atunci, Ion Bănescu. Probabil că pentru aportul său preţios la construirea acestui sfânt lăcaş i s-a aşezat statuia chiar în faţa bisericii” (statuia a fost mutată, între timp, în faţa primăriei Constanţa).
„Simţindu-se nevoia de o a treia biserică, preotul Nicolae Paveliu, prin trecerea ce a avut pe lângă cei mari ai zilei, a obţinut fondurile necesare pentru începere şi când s-a decretat aceasta ca biserică parohială, în anul 1919, ca răsplată binemeritată, a fost numit paroh, post pe care l-a condus cu demnitate până în anul 1927, când a demisionat, pentru a-şi îndeplini cu toată conştiinciozitatea noua însărcinare impusă în administraţia bisericească, ca referent al secţiei administrative”.
„Deşi întreaga Europă se găsea în crâncenul război mondial, cu o activitate febrilă au mers lucrările în toamna anului 1915, primăvara şi vara anului 1916, până în ziua de 14 august, când, decretându-se mobilizarea armatelor, pentru ca şi ţara noastră să îşi dea obolul său în ajungerea înfăptuirii idealului naţional şi politic al neamului nostru urmărit de veacuri, şi lucrările bisericii au încetat, lucrări ce ajunseseră sub cornişă...
La 9 octombrie 1916, în urma dezastrului de la Turtucaia şi Constanţa fiind ocupată de inamic, întreaga populaţie, atât a judeţului cât şi a oraşului, cu mari greutăţi şi trecând prin multe chinuri, s-a refugiat în Moldova.
Timp de doi ani şi mai bine de restrişte au trecut asupra oraşului nostru Constanţa, în acest timp fiind ocupat de turci, bulgari, nemţi şi unguri, care au lăsat în urma lor numai jaf şi pârjol. De această nenorocire nu a fost scutit nici sfântul lăcaş, fiind transformat în grajd, spălătorie de rufe şi în urmă în loc şi mai josnic,arzându-se totodată şi întreaga schelărie...
Apunând steaua acestor barbari, vrăşmaşi ai noştri de secole, şi răsărind soarele scumpului nostru neam, în primăvara anului 1919, întreaga populaţie a oraşului s-a reîntors la casele lor, după o pribegie de doi ani şi mai bine, găsindu-şi fiecare gospodăria ruinată şi tot avutul furat.
Cea dintâi grijă a mea, pe lângă cea a gospodăriei personale, a fost şi acest sfânt lăcaş, mai întâi la declararea lui ca biserică parohială şi apoi la continuarea lucrărilor. În acest scop m-am adresat tot fondatorului ei, D-nul Virgil Andronescu (n.ed. primar al oraşului şi la acea dată), care, fără multă rugăminte, cu multă dragoste şi bunăvoinţă a purces cu mine la Bucureşti, cu acte în regulă, arătând cu documente necesitatea înfiinţării a încă două parohii în acest oraş, populaţia creştină fiind în creştere continuuă, atât Preasfinţitul Episcop Nifon, cât şi Ministerul Cultelor au dat aprobarea, astfel că pe ziua de 1 octombrie 1919, prin Înaltul Decret Regal nr. 4341 biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, este declarată Parohie”.
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: