#citeșteDobrogea: In memoriam Mircea Țuglea - „Știu, simt, că există trecerea. Către ce? Nu contează. Către dincolo.”

În urmă cu trei ani, pe 19 august 2017, ne părăsea abrupt, înghițit de valuri necruțătoare, scriitorul Mircea Țuglea.
În plină forță creatoare, cu un noian de planuri și proiecte culturale pentru urbea tomitană - pe care, din nefericire, n-a mai apucat să le vadă împlinite - a plecat, înotând, „către dincolo”.

Un text de pe blogul personal, publicat cu câteva luni înainte de ziua fatidică, se încheia, prevestitor, cu o frază frisonantă: «Stând aici în mare, aproape golit de puteri, ca o baterie Duracell descărcată, simţeam că-mi inventam, mie însumi, capcana».
De altfel, prin fragmentele de literatură accesibile online, Mircea rămâne extrem de viu și de actual, iar blogul său încă se citește cu bucuria descoperirii unei proze ce surprinde prin prospețime și autenticitate, ficțiune și jurnal deopotrivă, cu incitante note și trimiteri livrești.
În ultimele sale texte, descoperim un fel de Charles Bukowski autohton, care își rememorează anii fabuloși ai studenției și tinereții, traversate de întâmplări, senzații, emoții, chipuri și trupuri de femei. „Întotdeauna m-au salvat femeile”, declară el undeva, cu un amestec de recunoștință și neputință în fața farmecului diverselor „eve”, care i-au oferit mereu direcție și scop.
Am ales să cităm un scurt fragment ce readuce în memorie primii ani la catedră ai profesorului de română Mircea Țuglea, precum și figurile de elevi sau colegi, transformați în proză de un scriitor erudit și talentat, plecat prea devreme dintre noi.

„M-am întors, într-un sfârşit, la mare. Tot aşteptam să mă sune, să-mi spună ce face.
Când n-ai femeie, e ca şi cum n-ai avea maşină. Nu te mai poţi deplasa. Doar aşa, împleticit, cu mâinile şi picioarele tremurând, ca un zombie.
Începea şcoala, iar eu eram abia în al doilea an de predare. Părinţii elevilor cărora le eram diriginte făceau mişto de mine, zicând că «ce tânăr e!» – sau, «ce naiba face?». Până şi colegii mă tachinau cu vârsta. Una mi-a spus din start că arăt mult mai bătrân – deşi aveam de-abia 25-26 de ani. O puştoaică, care stătea în ultima bancă, la întrebările mele, a răspuns: «Ei, când voi avea şi eu 30 de ani...»
Păream adus de pe Lună. Directorul m-a lăudat, într-o şedinţă de consiliu, că fusesem în Italia. Am fost atât de surprins, încât n-am mai putut să le explic celorlalţi cum luasem bursa şi ce căutasem acolo – dar deja ştiţi: pentru manuscrisele lui Dante.
În fumoar, unde ne strângeam toţi în pauză, se cam făceau bancuri. Era Miruna, stilată, dar defazată – se trezea aruncând câte-o glumă, la care chicoteam. Însă, mie, mi se părea absolut normal, şi comic în acelaşi timp: eu însumi eram în transă. Senzaţia că eşti aici doar temporar, că faci lucrurile doar ca să le faci – şi, deodată, bagi o remarcă maliţioasă. Ieşi din vis şi devii realmente lucid, fiindcă visul nu-i realitate, sau invers. Miruna avea stilul ăsta, greu de explicat, de a tresări şi de-a se înfige-n discuţie, făcându-ne să râdem. Dacă mai venea şi Ne-Nelu, cu teoriile lui astrofizice – deşi el nu era fumător – am fi rămas mască. Mai precis, am fi dat jos masca, cu totul. Pe oamenii ăştia îi preţuiesc, cu ei trăiesc – pe cei care ştiu, simt, că există trecerea. Către ce? Nu contează. Către dincolo.”

 
 
Sursă text și foto: mircea-tuglea.blogspot.com
 
Citeşte şi:

Mircea Țuglea ar fi împlinit, astăzi, 44 de ani!

LIVE TEXT. Imagini de la eveniment: Visul lui Mircea Țuglea se împlinește  azi - romanul „Grazia“, lansat la Constanța

„Grazia“ lui Mircea Ţuglea, printre noutăţile lunii septembrie, la editura Polirom

„L-a răpit o mare oarecum calmă, dar necruţătoare“. Rămas-bun, Mircea Ţuglea!

Tulburătorul mesaj al soţiei scriitorului Mircea Ţuglea: ”A plecat la ceruri astăzi, sub ochii mei, fără să-şi ia rămas bun”. Sute de mesaje de condoleanţe