#citeșteDobrogea: Omagiu pentru Dionisie Șincan – 92 de ani de la nașterea vocii constănțene de la radio

 

 

• În urmă cu 92 de ani, se năștea, la Constanța, Dionisie Șincan. 

 
Dionisie Șincan s-a dovedit a fi talentat încă de la vârste fragede. A luat de mic lecții de vioară și a început să scrie proză. A participat la reuniunile literare ale cenaclurilor din anii `50.

După finalizarea cursurilor Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu“, de pe lângă Uniunea Scriitorilor din România, Dionisie Șincan a început Facultatea de Filologie din Bucureşti. Facultatea a terminat-o în anul 1967, după câteva întreruperi, cu o teză coordonată de Șerban Cioculescu, despre Reportajul literar.
 
1949 – A debutat cu o povestire publicată în revista „Albina“
1956 – A debutat editorial cu volumul, „Oameni şi stânci“
1952 – S-a angajat la Radiodifuziunea Română, departamentul Direcția Culturală a radioului, unde fusese adus de către profesorul său din facultate, N.David. Realizează o serie lungă de montaje literare, reportaje şi recenzii de carte.
 
1957 - Este anul întâiului său volum de „povestiri dobrogene“, „Ceairul lui Ali“, o carte bine primită de critică și de publicul cititor.
1962 – mini-romanul „Drumuri albastre“
1964 – mini-romanul „Lumini de poziţie“
1964 - mini-romanul „O cursă lungă“
1967 - mini-romanul „Viaduct în timp“

În același timp realizează reportaje literare ce surprind imaginile unei Dobroge fabuloase, tablouri pitorești, ce reflectă specificul regional şi multietnicitatea provinciei, descrierea contextului istoric fiind în mod deliberat diluată, pentru ca textul să se salveze de propagandism.
1960 - I se interzice dreptul de semnătură la Radio, din cauza unui unchi chiabur.

1964 - 1965 – A devenit redactor-şef adjunct

1965 – 1968 – A îndeplinit funcţia de redactor-şef al secţiei culturale din Radiodifuziune, în această perioadă fiind iniţiatorul şi autorul – timp de doi ani – al emisiunii „Memoria pământului românesc“, dedicată descoperirilor arheologice şi marilor momente din istoria ţării.

1968-1978 – A fost transferat la Televiziunea Română, fiind numit redactor-şef al secţiei „Social-educative“, emisiunile promovate de el, între care celebrul „Reflector“, detaşându-se prin modul tranşant, curajos de abordare a realităţilor acelor vremuri, fapt care îi aduce, în anul 1978, după mai multe „avertismente“, înlocuirea din funcţie.

Perioda petrecută de Şincan la televiziune a însemnat zeci de filme documentare cu tematică istorică, unele, realizate împreună cu academicianul Emil Condurachi, la solicitarea UNESCO, despre civilizaţia sud-est europeană.
 
1978 – 1989 – A fost realizator de reportaje la cotidianul „Scânteia“.
1990 – A fost reangajat la Radiodifuziunea Română, pentru a transmite şi a analiza, în cadrul emisiunii „Cronica parlamentară“, dezbaterile din prima instituţie legislativă postdecembristă.
 
Speciile jurnalistice cultivate după 1989 - cronici şi articole - au fost reunite în volumele intitulate generic: editate de soţia autorului, Sofia Şincan, care este şi iniţiatoarea publicării câtorva fragmente autobiografice: „Pagini de jurnal. Pagini literare“ – 2002.
2001 - „Vorbe parlamentare“
2003 - „Noi, latinii Bizanţului“
1993-1996 - A devenit director general adjunct al Televiziunii
1995-1999 - membru în Consiliul de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune între anii 1995-1999
1999 - Iniţiază şi susţine la „Matinal duminical“, realizat de Septimiu Roman, ciclul de comentarii culturale „Noi, latinii Bizanţului“, perioadă în care realizează şi 2-3 comentarii politice zilnice, difuzate în emisiunile „Matinal“ şi „24 de ore“.
 


Distincții
•A fost distins cu premiul şi medalia comemorativă „Panait Istrati“ pentru documentarul „Pe urmele lui Panait Istrati“
•Diploma de onoare pentru întreaga activitate, acordată de UZR în 1993
•Premiul „Pamfil Şeicaru“ pentru întreaga activitate în presă, în anul 1994.

 Opera literară
• Oameni şi stânci (Evocare literară a şantierului naţional al tineretului „Bumbeşti-Livezeni"), Bucureşti, 1956;
• Ceairul lui Ali, Bucureşti, 1957;
• Drumuri albastre, Bucureşti, 1962;
• Lumini de poziţie, Bucureşti, 1964;
• O cursă lungă, Bucureşti, 1964;
• Viaduct în timp, Bucureşti, 1967;
• Vorbe parlamentare, ediţie îngrijită de Sofia Şincan, prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2001
• Pagini de jurnal. Pagini literare, ediţie îngrijită de Sofia Şincan, Bucureşti, 2002;
• Noi, latinii Bizanţului, ediţie îngrijită de Sofia Şincan, Bucureşti, 2003.

Dionisie Șincan a format serii întregi de radiofonişti şi teleaşti, transmițând mai departe profesionalismul și dedicarea pentru public, pasiunea de a lăsa lucruri durabile și valoroase.

A trecut la cele veşnice la 8 noiembrie 2000, la Bucureşti.

Sursa foto: rador.ro
 
 Citește și:
 
#citesteDobrogea: Constănțeanul Dionisie Șincan, o voce inconfundabilă a radioului românesc