Lumea marinarilor

Catastrofa de la Hârşova Armata Română, în doliu

Anul 1912 a fost unul fatidic pentru Armata şi Marina Română. În decurs de nici două luni, trei tragedii au marcat profund moralul trupelor. Este vorba despre scufundarea, la Hârşova, pe 17 septembrie, a şalupei „Trotuş”, scufundarea la Galaţi, la 6 octombrie, a bărcii monitorului „Lahovary” şi scufundarea la Călăraşi, pe 31 octombrie, a vedetei „Teleorman”. Un tragic bilanţ al celor trei catastrofe indică pierderea a 115 ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. O situaţie nefastă, marcată de o serie de întâmplări hilare, care au generat o reacţie de revoltă în presa vremii şi comentarii dure la adresa Amiralităţii.
 
Deşi istoriografia navală este săracă în informaţii despre aceste evenimente, presa vremii ne-a facilitat reconstituirea acestora, pe zile şi cu detalii suficiente pentru a ne edifica asupra cauzelor şi împrejurărilor în care s-au putut produce cu atâta uşurinţă.
 
Duminică, 23 septembrie 1912, la Hârşova a avut loc ceremonia de înmormântare a şase dintre ofiţerii înecaţi în Dunăre, în urma scufundării şalupei „Trotuş”, într-un cavou comun. În urma solicitării familiilor acestora, una dintre victime a fost înhumată la Focşani, una la Bucureşti, iar sublocotenentul Vartan, la Hârşova.
 
La funeralii au asistat delegaţii de ofiţeri de la regimentele din ţară, oficialităţi militare şi civile, precum şi generalul Mihai Boteanu, delegat al Ministerului de Război. Serviciul divin a fost oficiat de P.S. episcopul Nifon al Dunării de Jos, venit special împreună cu clerul episcopal şi corul de la Galaţi.
 
În cuvântul său, generalul Boteanu a evidenţiat durerea Armatei Române pentru pierderea unor ofiţeri merituoşi, pe care i-a dat drept exemplu camarazilor de arme. De asemenea, au mai avut intervenţii Constantin Pariano, prefectul judeţului Constanţa, şi mai mulţi ofiţeri.
 
În garnizoanele Focşani, Tulcea şi Galaţi s-au oficiat parastase pentru odihna ofiţerilor dispăruţi, la care au participat numeroşi militari şi localnici. Din Bucureşti şi Focşani au sosit numeroase coroane de flori şi telegrame de condoleanţe adresate familiilor victimelor. Tragedia a avut loc înaintea manevrelor regale planificate să se desfăşoare în Muntenia, între 21 şi 26 septembrie 1912, în zona Bucureşti-Ploieşti, Vălenii de Munte, Târgovişte şi Buzău, cartierul general fiind stabilit la Periş şi Crivina.
 

Scufundarea şalupei „Trotuş”

 
Nava „Trotuş” făcea parte din grupul celor patru şalupe torpiloare tip „Vedea” („Argeş”, „Teleorman”, „Trotuş” şi „Vedea”), construite în 1894 la Şantierele Navale din Elbing - Germania, repartizate Inspectoratului General al Porturilor pentru asigurarea serviciului de poliţie pe Dunăre. Aceste nave aveau un deplasament de 32 de tone, lungimea - 20,9 metri, lăţimea - 3 metri şi pescajul - 1,40 metri. Şalupele dispuneau de o maşină cu triplă expansiune cu cărbuni de 160 CP şi puteau atinge 20 km/oră. Erau înarmate cu doi şcondri port-torpile, un tun revolver tip Hotchkiss de 37 mm şi o mitralieră cu 10 ţevi tip Nordenfelt de 11,43 mm.
 
Destinate poliţiei pe Dunăre în sectoarele Brăila - Ostrov, Ostrov - Corabia şi Corabia - Turnu Severin, şalupele torpiloare tip „Vedea” au executat serviciul de pază pe fluviu, concomitent cu efectuarea diferitelor transporturi, participând împreună cu celelalte nave de luptă ale Diviziei de Dunăre la pregătirea pentru luptă specifică a echipajelor flotilei fluviale.
 
Conform ziarului „Românul” de vineri, 4 octombrie 1912, „luni seara, mai mulţi ofiţeri împreună cu colonelul Stoenescu Lascăr, comandantul Batalionului 3 Pionieri, au luat masa plini de bună dispoziţie într-un restaurant din Hârşova. După masă, în urma propunerii unuia dintre comeseni, ofiţerii împreună cu subofiţerii şi plutonierii de faţă au hotărât să facă o preumblare pe Dunăre. Cu toţii s-au îmbarcat la ora 7 şi jumătate seara pe şalupa Trotuş, care a pornit spre gura Borcei. În vremea când unii dintre ofiţeri erau în cabine, apare înaintea şalupei româneşti cu o viteză extraordinară şi fără a da nici un semnal de pază vaporul unguresc Széchenyi István. Pilotul şalupei surprinse a căutat să schimbe direcţia spre dreapta, dar n-a avut timpul necesar să clintească, căci vaporul unguresc, apropiindu-se furtunos, a răsturnat vasul militar român. Echipajul n-a avut timpul să facă nici o mişcare, atât de fulgerătoare a fost scufundarea şalupei”.
 
Sub titlul „Catastrofa de pe Dunăre. Ce a stabilit ancheta. Sunt 31 de victime: 10 ofiţeri, 21 soldaţi”, ziarul „Adevărul” de miercuri, 19 septembrie 1912, relatează: „Hârşova, 18 septembrie. Cu privire la catastrofa de pe şalupa Trotuş s-a stabilit că sunt 31 de victime şi anume 10 ofiţeri şi 21 de soldaţi. Cei care au reuşit să se salveze se află pe un vapor, sub îngrijirea dlui doctor Rosenthal. A sosit inspectorul navigaţiei ungare. S-a cerut de la Budapesta trimiterea unor scafandri pentru pescuirea victimelor. Ancheta e condusă de dnii Grigoropol, poliţaiul Hârşovei, Tănăsescu, poliţaiul portului şi Popa, căpitanul portului. Vaporul unguresc care a provocat catastrofa a fost sechestrat aici.
 
Un amănunt dureros. Maiorul Grigoratu, ajutorul comandantului Regimentului de Pionieri, care a căzut şi el victimă în această catastrofă, este acelaşi care în anul 1904, când s-a întâmplat groaznica catastrofă din gara Prahova, se afla într-un vagon cu soţia şi copilaşul său şi sub ochii lui soţia şi copilul au fost oribil mutilaţi în vagonul de clasa I în care se aflau.
 
Cu despăgubirea pe care au acordat-o Căile Ferate, maiorul Grigorat a clădit un prea frumos cavou iubitei sale soţii, la Focşani, şi dat i-a fost ca el să sfârşească în împrejurări nu mai puţin îngrozitoare, după 8 ani. La Ministerul de Război s-a primit următoarea telegramă cu privire la catastrofa de pe Dunăre: Şalupa Trotuş întorcându-se de la Hârşova cu aprovizionare şi ofiţerii Batalionului 3 Pionieri a fost izbită şi scufundată de vaporul de pasageri al Societăţii ungare Széchenyi István. S-au înecat următorii ofiţeri: colonelul Stoenescu Lascăr, maiorul Grigorică Gheorghe, maiorul Grigoratu Gheorghe, căpitanul Băncilă Ştefan din Batalionul 4 Pionieri, căpitanii Niculescu P. Ioan şi Popescu Anastase din infanterie, medicul sublocotenent Zlătescu Ioan, sublocotenentul Ionescu Ioan, medicul sublocotenent, chemat temporar, Călinescu Ioan, sublocotenentul în rezervă inginer Vartan I., medicul sublocotenent Poiană şi 8 soldaţi din Regimentul 3 Pionieri.
 
Au fost salvaţi: locotenentul Petrescu Anastase, sublocotenentul Iacovache Nicolae, plutonierii Sava Gheorghe şi Gaicu Nicolae, plutonierul pilot Simion Eftimie şi sergentul Herescu Nicolae, toţi din Batalionul 3 Pionieri“.
 
„Impresia produsă atât în lumea militară, cât şi în cea civilă de ultimele telegrame sosite de la autorităţile din Hârşova nu se poate reda în cuvinte“ - subliniază corespondentul ziarului „Românul”. „De dimineaţă a fost un pelerinaj de civili şi militari la Ministerul de Război ca şi la cel de Interne. Lumea e consternată. Cei mai mulţi dintre înecaţi erau cunoscuţi în lumea bucureşteană şi durerea produsă de aflarea acestei nenorociri a lovit adânc pe toţi. Autorităţile din Hârşova au luat toate măsurile spre a pescui cadavrele. Ministerul de Război a înştiinţat telegrafic familiile victimelor.”
 
Telegrama primită de la Direcţia Marinei spune că s-a găsit locul unde a fost înecată şalupa „Trotuş”. În urma acestei telegrame primite la Direcţia Marinei, comandorul Alexandru Cătuneanu, directorul Marinei din Ministerul de Război, a trimis răspuns telegrafic Comandamentului Marinei, care solicită să se scoată şalupa „Trotuş” şi cadavrele ce se vor găsi.
 
Cauzele catastrofei
 
Sub titlul „Catastrofa de la Hârşova”, „Universul literar” din 24 septembrie 1912 relatează: „O mare catastrofă s-a întâmplat pe Dunăre, aproape de Hârşova. Şalupa militară a Ministerului de Război Trotuş, care avea pe bord pe ofiţerii Batalionului 3 de Pionieri cu garnizoana în Focşani şi mai mulţi soldaţi, s-a ciocnit cu vaporul ungar Széchenyi István. Şalupa s-a scufundat. 10 ofiţeri şi 16 soldaţi s-au înecat, ceilalţi au fost salvaţi. Între ofiţerii înecaţi se afla însuşi comandantul Batalionului 3 Pionieri, colonelul Lascăr Stoenescu şi maiorul Grigoratu”.      
 
Cernavodă, 18 septembrie. Cauza catastrofei este faptul că şalupa venea cu luminile stinse şi n-a putut fi observată de vaporul ungur. Şalupa a fost scufundată imediat fiind lovită la mijloc. Din garnizoana batalionului din Focşani au căzut victime 40 ofiţeri şi 21 de soldaţi. Din cauza întunericului, vaporul ungur s-a găsit în imposibilitatea de a da vreun ajutor. Şalupa s-a scufundat cu o repeziciune vertiginoasă. În corpul ofiţeresc care asista la manevre catastrofa a făcut o impresie din cele mai dureroase. S-au luat măsuri pentru scoaterea şalupei în care se află toate cadavrele (I.M.)“.
 
Sub titlul „Ancheta catastrofei de la Hârşova”, ziarul „Adevărul” din 4 octombrie 1912 consemna: „Azi înainte de amiază Ministerul de Război a primit două telegrame din partea delegatului său care a fost însărcinat cu ancheta catastrofei pe Dunăre că ieri au fost pescuite cadavrele medicului locotenent Zlătescu şi al soldatului pionier Gavril Ion, care au fost găsite la km 240 din dreptul unde a fost scufundată şalupa Trotuş. A doua telegramă spune că s-a pescuit cadavrul unui soldat din Corpul Grănicerilor, la Gura Gâştei. Necunoscându-se identitatea acestui cadavru, delegatul a cerut Ministerului să i se trimită un gradat din Corpul Grănicerilor spre a-l recunoaşte şi un tablou nominal spre a se putea anunţa familia. Ministerul, în urma acestei telegrame, a dispus a se face toate formalităţile, cum şi transportarea cadavrelor familiei, spre înmormântare”.
 
Majestatea Sa împăratul Franz Joseph i-a trimis Majestăţii Sale regelui Carol I la Castelul Peleş o telegramă în care îşi exprimă marea părere de rău pentru doliul ce-l încearcă Armata Română: „Cu cea mai adâncă părere de rău am aflat despre înspăimântătorul accident ce s-a întâmplat alaltăieri canonierei Tale Trotuş şi în urma căruia au pierit nu numai bastimentul dar şi un însemnat număr de ofiţeri şi soldaţi ce se aflau pe bord.
 
Adânc mâhnit de această întâmplare nenorocită care m-a zguduit, Te rog din suflet să fii încredinţat că împărtăşesc din adâncul inimii doliul Tău pentru pierderea ce a suferit armata şi marina Ta prin moartea ofiţerilor şi a soldaţilor, făcându-şi datoria cu credinţă”.
 
La această telegramă călduroasă, Majestatea Sa Regele Carol I a răspuns prin următoarea telegramă: „Călduroasa şi cordiala parte pe care O iei la nenorocirea zguduitoare şi dureroasă care a răpit armatei Mele un mare număr dintre cei mai bravi ofiţeri ai ei, Mă mişcă foarte adânc şi-Mi dovedeşte din nou simţămintele de iubire şi viul interes pe care ni-L arăţi în orice împrejurare. Cuvintele Tale de mângâiere vor fi primite de poporul Meu cu sinceră recunoştinţă şi vor lăsa o impresie veşnică. Pentru armata Mea şi pentru cei rămaşi în urma morţii ofiţerilor în exerciţiul funcţiunii lor, via parte ce o Iei este un adevărat balsam în momentul acesta de dureroasă încercare care ne învăluie în doliul cel mai adânc. Îţi exprim încă o dată cea mai cordială mulţumire pentru călduroasa Ta simpatie care ne face tuturor bine”.
 
Ministrul român de Război, generalul Ioan Argetoianu, a primit din partea omologului său Moritz Freiherr Auffenberg von Komarow (1852 - 1928) următoarea telegramă: „Cu adânc regret şi nespusă durere am aflat de moartea tragică a ofiţerilor şi soldaţilor români. Rog pe Excelenţa Voastră să binevoiască a transmite armatei române, greu lovită prin dezastrul întâmplat pe Dunăre, cele mai intime condoleanţe ale armatei austro-ungare, prietenă celei româneşti”.
 
De asemenea, Excelenţa Sa N. Schebeko, ministrul Rusiei în Bucureşti, i-a trimis lui Titu Maiorescu, preşedintele Consiliului şi ministru de Externe, o scrisoare prin care îşi exprima regretul său pentru nenorocirea de pe Dunăre.
 
Conform ziarului naţional-liberal „Voinţa naţională” din 25 septembrie 1912, „Majestatea Sa Regele a însărcinat pe dl. maior Costescu adjutant regal ca să depună din partea Sa şi a Alteţei Sale Regale Principele Moştenitor două coroane de flori naturale pe mormântul ofiţerilor şi soldaţilor căzuţi jertfă cu ocaziunea nenorocirii şalupei Trotuş.
 
Coroanele au următoarele inscripţiuni: aceea a Majestăţii Sale Regelui: Regele, bravilor ostaşi jertfiţi în serviciul Patriei, recunoscătoare AMINTIRE iar aceea a Alteţei Sale Regale Principelui: Principele Moştenitor Ferdinand al României, credincioşilor ostaşi, de-a pururea omagiu”.
 
Comentând împrejurările în care s-a produs „Catastrofa îngrozitoare de pe Dunăre”, ziarul „Românul” de sâmbătă, 5 octombrie 1912 relata: „E fapt cert că groaznica nenorocire care a lovit aşa de crud atâtea familii româneşti s-a întâmplat după ora 8 seara. Alegaţiunea că şalupa nu era luminată şi că cei de pe vasul Széchenyi István n-au putut să o observe la vreme nu pare verosimilă. De altfel, ea nu e susţinută decât de personalul vaporului unguresc care n-ar avea altă scuză. Din iuţeala vertiginoasă cu care şalupa Trotuş a fost scufundată se vede cât de mare a fost viteza vaporului; faptul acesta poate n-ar avea însemnătate dacă n-am ţine socoteală că distanţa de la locul catastrofei şi până în port era foarte mică. Asupra acestor chestiuni se discută cu mult interes în lumea oficială din România. Autorităţile civile şi militare au început o anchetă serioasă, la care asistă şi un inspector al navigaţiunii ungureşti. […]”.
 
Referindu-se la modul în care s-a produs nenorocirea, ziarul „Adevărul” informează că „ciocnirea a avut loc la orele 7 jumătate la punctul Sultana. Vaporul a lovit şalupa în partea stângă cauzându-i o mare spărtură, pe unde a pătruns apa iar vasul a dispărut în valuri. Vaporul a lansat imediat colacii de salvare şi bărcile, dar era prea târziu.
 
Locotenentul Petrescu Năstase împreună cu mai mulţi soldaţi şi grade inferioare sărind în apă, după o luptă disperată cu valurile, au scăpat la mal. Ofiţerii şi soldaţii din cabine neavând timp să iasă pe punte au pierit cu toţii în valuri. Asupra cauzelor care au provocat catastrofa aflăm că lanţul cârmei de la şalupă rupându-se în mers, timonierului i-a fost imposibil să evite ciocnirea. Pe lângă aceasta, în punctul unde a avut loc ciocnirea Dunărea face o curbă încât e imposibilă observarea semnalelor decât de la o mică distanţă. Vasul unguresc a suferit şi el însemnate avarii, cu toate acestea şi-a putut continua drumul. Ofiţerii de pe şalupă erau toţi din Batalionul II Vânători din Focşani şi veniseră la Hârşova în vederea manevrelor regale”.
 
Aflat la bordul navei de pasageri „Széchenyi István”, inginerul Florian relatează că „nenorocirea s-a petrecut la ora 8 fără 3 minute, în dreptul km 250 în mijlocul Dunării, la un km mai jos de Hârşova. În timpul catastrofei pasagerii care se aflau în saloane n-au auzit decât un zgomot asurzitor. Vasul de pasageri n-a stopat maşina iar pasagerii de pe bordul lui au auzit în depărtare strigăte desnădăjduite de ajutor fără să poată vedea ceva în întunericul nopţii. După câteva minute vaporul de pasageri a oprit şi a lansat o barcă de salvare, care s-a înapoiat la vas după câtva timp, aducând pe plutonierul Eftimie, timonierul vasului Trotuş, care s-a înecat. Vaporul Széchenyi István a făcut apoi imediat rondoul şi a mers către locul unde s-au auzit strigătele de ajutor. S-au lansat apoi două bărci care s-au înapoiat după o jumătate de oră cu un ofiţer salvat, iar în urma acestor bărci au mai venit două dube pescăreşti care au mai adus alţi trei salvaţi”.
 
Mărturiile sublocotenentului Iacovache, unul dintre primii salvaţi de pe şalupa „Trotuş”, sunt suficient de edificatoare: „De la plecarea şalupei şi până în momentul catastrofei am stat pe bordul vasului. La un moment dat, doi camarazi ai mei, locotenentul dr. Zlătescu şi sublocotenentul dr. Poiană, care se găseau lângă mine, au propus să ne retragem în cabine, unde se găseau şi ceilalţi ofiţeri. Eu văzând însă apropierea vasului Széchenyi István, i-am rugat să mai rămână pe bord spre a privi trecerea vaporului. La un moment dat, când vaporul de pasageri se afla cam la 50 metri de noi, observai cu groază că şalupa noastră înaintează cu toată viteza spre mijlocului vasului de pasageri. Am strigat atunci: Ne prăpădim! Şalupa izbindu-se cu putere de vapor, ne-am pomenit în apă. Un moment am stat prins cu mâna de bordul şalupei, pe care însă am scăpat-o imediat, scufundându-mă în apă. În luptă cu valurile, m-am prins de o scândură şi pe ea, dezbrăcându-mi pelerina şi cizmele, am plutit un timp până când doi pescari, Eremia Axente şi Eftimie Ilcov, atraşi de strigătele mele de ajutor, m-au salvat cu barca. Aceşti doi pescari sunt din satul Murighiol, judeţul Tulcea. Ei se găseau pe Ostrovul Gâsca. Atraşi de strigătele celor naufragiaţi, au pornit în barcă spre locul catastrofei, unde au reuşit să salveze pe mine şi pe alţi trei camarazi. Pe câteşi patru ne-au transportat pe ostrov, unde îşi aveau popasul lor de noapte şi, lângă un foc bun, ne-au împrumutat din veşmintele lor, căci ale noastre erau muiate cu totul de apă.
 
Atât dl. sublocotenent Iacovache cât şi pescarii spun că abia după o jumătate de oră vaporul Széchenyi István s-a înapoiat la locul unde se produsese ciocnirea, ancorând în mijlocul Dunării spre a salva de la înec pe cei care ar mai fi supravieţuit catastrofei. După îndelungate căutări cu bărcile, s-au găsit încă doi naufragiaţi pe care i-a luat la bord.”
 
Referindu-se la rezultatul anchetei referitoare la catastrofa de pe Dunăre, ziarul „Adevărul” din 11 octombrie 1912 îşi informa cititorii că „de către Căpitănia portului din Hârşova cât şi de inspectorul general al Porturilor s-a instituit o serioasă anchetă cu privire la catastrofa suferită pe Dunăre de şalupa „Trotuş”.
 
După finalizarea anchetei de către inspectorul general al Porturilor şi Căpitănia Hârşova s-a stabilit faptul că „vinovăţia completă se datoreşte vaporului ungar Széchenyi István. Corkver, căpitanul secund care conducea vasul ungar în momentul abordajului şalupei „Trotuş” a fost trimis Parchetului din Constanţa şi deferit justiţiei pentru omor prin imprudenţă.
 
Pentru pagubele suferite, Ministerul de Război a hotărât intentarea unei acţiuni societăţii ungare de navigaţie pe Dunăre. Pentru finalizarea cercetărilor şi ranfluarea şalupei, din Brăila au plecat la locul tragediei două remorchere şi scafandri. Ulterior la faţa locului s-au deplasat şi contraamiralul Sebastian Eustaţiu, comandantul Marinei Militare şi monitorul „I.C. Brătianu”, sub comanda comandorului Ion Spiropol.
 
De la Constanţa s-au deplasat Bucur Constantinescu, directorul Prefecturii, colonelul Găişanu, şeful de stat major şi maiorul Constantinescu, comandantul Companiei de Jandarmi, respectiv căpitanul Chiriac, comisar regal al Corpului 5 Armată, ca reprezentant al Ministerului de Război.
 
Conform ziarului „Românul”, „ofiţerii care au căzut victimă se duceau, în urma contramandării manevrelor, spre tabăra Giurgeni - Ialomiţa şi treceau prin Hârşova ca să viziteze muzeul dobrogean de la şcoala primară de acolo. Catastrofa s-a întâmplat când ofiţerii se întorceau. Se confirmă că în şalupă se găseau planurile manevrelor din regiunea Hârşova - Vadu Oii”.
 
Din ediţia de marţi, 8 octombrie 1912, a ziarului „Românul” aflăm că, în urma anchetei întreprinse de colonelul Ioan Dragalina, delegatul Ministerului de Război, contraamiralul Sebastian Eustaţiu, comandantul Marinei Militare, reprezentantul societăţii de vapoare ungare şi reprezentanţii autorităţilor din Hârşova şi Constanţa, „s-au constatat şi următoarele lucruri, contrarii celor publicate în ziare: anume şalupa Trotuş n-a fost găurită de vaporul unguresc, căci în momentul când acesta a izbit-o în pupa, şalupa Trotuş s-a răsturnat şi a căzut în fund, astfel că victimele au murit mai mult asfixiate. Iarăşi nu e adevărat că şalupa avea lanţul de la cârmă rupt în momentul ciocnirii, căci ele au fost găsite în bună stare. S-a stabilit apoi că dacă vaporul Széchenyi István oprea imediat, catastrofa ar fi fost poate evitată. Vaporul unguresc însă n-a oprit, ci a mai parcurs încă o distanţă de 340 metri în susul Dunării, în credinţa că s-a lovit de vreo buturugă ce plutea pe Dunăre. Până să se întoarcă au trecut 25 de minute şi victimele împreună cu şalupa căzuseră în adânc. De atunci şi până azi vaporul este sechestrat la Hârşova iar pasagerii au fost luaţi de alt vapor şi duşi la destinaţie”.
 
Ziarul „Voinţa liberală” din 7 octombrie 1912 menţiona: „Groaznica nenorocire de pe Dunăre, în care şi-au găsit moartea atâţia bravi ostaşi şi soldaţi, a îndurerat profund familia noastră regală. Şi cu acest prilej însă în Suverana noastră nu a mai vibrat numai inima în veci sângerândă de mamă îndoliată ci şi sufletul de mare poetă al Carmen Sylvei. Adânc mişcătorul imn Dunării, pe care regina poetă l-a scris, ca un omagiu regal bravilor pieriţi în valurile Dunării, l-a publicat în nr. 51 al Flacărei, apărut azi (sâmbătă, 6 octombrie 1912 - n.n.)”.
 
Prin bunăvoinţa domnului Emil Apostolescu din Câmpina, reproducem poemul „Fatalitate”, dedicat de Carmen Sylva, pe 21 septembrie 1912, „Ostaşilor pieriţi în valurile Dunărei”.
              „O, Doamne! Ne-ai înghiţit
              Copiii’n valul tău năpraznic!
              Cum i-ai cuprins aşa cumplit,
              Aşa de rece-adânc şi groasnic!
 
              Au nu ştiai? Erau copii,
              Erau odrasle de-ale tale!
              Ci nu mai poţi să-i mai învii
              Oricât ai lacrimă de jale!
 
              Erau cel mai puternic scut,
              Nădejdea, vlaga, floarea ţării...
              Ce palizi, trişti, muţi i-ai făcut!
              Vai, cum i-ai asvârlit pierzării!
 
              Văzuşi cum au îngălbenit
              De spaimă? N-ai băgat de samă
              Ce mândri’s, n-ai încremenit
              De mila lor, cumplită mamă?
 
              Erau copiii tăi, ai tăi!
              O, Dunăre, nu te cutremuri?
              Stau ale inimii bătăi
              Şi mută-i gura de blestemuri!
 
              O, Dunăre! Aşa de dragi
              Şi mulţi şi tineri, plini de viaţă!
              Cum te’nduraşi, ah, să-i atragi,
              Să-i strângi la sânul tău de gheaţă?
 
              Deşteaptă-i, Dunăre, să-i laşi
              Să le sărute caldul soare
              Obraji palizi, trişti şi traşi...
              Nu te’spăimânţi de tine oare?
 
Şalupa „Trotuş” a fost ranfluată şi repusă în funcţiune, astfel încât, în preajma intrării României în Primul Război Mondial, ea funcţiona împreună cu şalupa „Argeş” la Serviciul Transporturilor, în timp ce şalupele „Teleorman” şi „Vedea”, aflate sub comanda căpitanului Nicolae Constantinescu şi, respectiv, a căpitanului Gheorghe Coandă, erau subordonate Comandamentului Grupului de canoniere şi şalupe.
 
În timpul Primului Război Mondial, cele patru şalupe tip „Vedea” au fost încadrate în Divizia Uşoară, participând la operaţiunile de luptă pe Dunăre. După război, şalupele „Teleorman” şi „Trotuş” au intrat în compunerea Grupului Navelor Grănicereşti, în perioada interbelică fiind utilizate cu succes pentru paza frontierei fluviale.
 
În anul 1913, la locul tragediei a fost ridicată şi sfinţită o cruce de piatră care dăinuie şi astăzi, cu inscripţia „În memoria ostaşilor victime ale scufundării şalupei Trotuşul la 17 septembrie 1912”.
 

Catastrofa din portul Galaţi

 
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, o altă tragedie s-a petrecut pe 6 octombrie 1912 la Galaţi, când o barcă cu 16 marinari s-a scufundat în Dunăre. Din telegrama trimisă de Comandamentul Marinei Direcţiei Marinei din Ministerul de Război rezultă că, în urma salvării celorlalţi soldaţi înecaţi pe barca monitorului „Lahovary”, numărul soldaţilor înecaţi s-a limitat la cinci victime. Ei au fost pescuiţi şi găsiţi lângă pontonul românesc.
 
Din corespondenţa ziaristului Pedro, publicată de ziarul „Adevărul” din 8 octombrie 1912, aflăm că „nenorocirea din port s-a întâmplat astfel: la orele 7 şi 5 minute o barcă cu 17 marinari de pe monitorul Lahovary care e ancorat în largul apei a plecat de la ţărm din dreptul Agenţiei Române cu provizii spre monitor. Curentul apei fiind repede, barca abia depărtată de ţărm s-a izbit de prova vaporului Domnul Tudor, barca a fost sfărâmată şi toţi marinarii au căzut în apă. Toate şlepurile şi vapoarele au dat alarmă. Primele ajutoare au fost organizate de subinspector Şerbu împreună cu căpitanul Zervo, care se aflau pe podul Domnul Tudor; a urmat apoi lansarea bărcilor de pe vapoarele Principele Carol şi Ştefan cel Mare.
 
Trei marinari au fost imediat pescuiţi dar în momentul când să fie salvat a scăpat ancora, înecându-se. Până la orele 9 seara au fost găsiţi în total 12 marinari vii, parte salvaţi prin înot şi ajunşi astfel la diferite distanţe faţă de port. Sunt dispăruţi şi probabil înecaţi 5 marinari.
 
În port, la vestea nenorocirii au sosit o mulţime imensă, precum şi amiralul Sebastian Eustaţiu, [comandantul inspector general al Marinei - n.n.], comandorul Ion Spiropol, toţi ofiţerii de marină şi procurorul Ciulea. Monitoarele din port iluminează şi acuma cu proiectoarele întinsul apei în căutarea celor dispăruţi. Impresia în public este extraordinară”.
 
Sub titlul „O nouă catastrofă pe Dunăre”, cotidianul arădean „Românul” consemna în ediţia sa de marţi, 9/22 octombrie 1912: „Din Galaţi se anunţă că sâmbătă seara, la orele 7 jumătate, o barcă a monitorului Alexandru Lahovary a plecat de la cheiul Bursei cu 16 marinari sub comanda unui caporal, încărcată fiind cu o mare cantitate de provizie destinată echipajului acelui monitor. În momentul plecării, barca s-a răsturnat, nu se ştie prin ce împrejurări, în dreptul debarcaderului Navigaţiei Fluviale Române. Barca, împreună cu toţi marinarii s-a scufundat în valuri. Personalul vapoarelor Principele Carol şi Domnul Tudor dând ajutoare de salvare, în primul moment au fost salvaţi 4 marinari. Aflăm că dintre cei 16 marinari ce se aflau în barcă n-au putut fi salvaţi decât 8, dintre care unul a înnebunit de groază. Ei au fost duşi parte la Comandamentul Marinei, parte pe monitorul Lahovary. Se fac cercetări minuţioase pentru găsirea cadavrelor celorlalţi marinari. Catastrofa a avut loc în împrejurările următoare: în momentul plecării, comandantul bărcii dădu poruncă de plecare lopătarilor, care neînţelegând bine ordinul, au greşit manevra astfel că barca, luată de curent, s-a lovit cu latul în botul vaporului Principele Carol, răsturnându-se şi azvârlind pe cei 16 marinari sub vapor”.     
 
Viaţa dincolo de mormânt
 
În lucrarea omonimă apărută în anul 1928, profesorul şi publicistul Scarlat Demetrescu (1871 - 1945), eminentul dascăl de la Liceele „Sf. Sava” şi „Gheorghe Lazăr”, relatează următoarea întâmplare: „Într-o zi, aflându-mă la cofetăria Riegler într-un cerc de colonei şi generali pensionari şi venind vorba despre om, de sufletul lui, mă întrebă una din persoanele asistente de la masa aceea dacă mai fac studii asupra nemuririi sufletului. Am răspuns că acest subiect mă pasionează din ce în ce mai mult. O altă persoană, din tabăra celor sceptici, declară că el nu crede în asemenea fapte. La această afirmaţie, un domn maior pensionar, cu numele Ştergeanu, afirmă că rău face de se îndoieşte, căci de ar vedea un caz, două, nu ar mai avea asemenea păreri. Eu am trecut printr-o asemenea probă şi de aceea afirm că spiritul omului continuă existenţa şi dincolo de moartea corpului. Şi pentru convingerea dumneavoastră, am să vă povestesc o întâmplare petrecută în anul 1900, pe când eram căpitan la Regimentul de Geniu din Focşani. La vremea aceea aveam în compania mea ca sublocotenent pe un oarecare Gheorghe Grigoratu. Tot în Focşani pe vremea aceea exista o familie germană - consulul Germaniei în acest oraş, al cărui nume îmi scapă acum. El avea două fete foarte frumoase, cea mai mică fiind şi o admirabilă pianistă. Grigoratu a văzut-o, a plăcut-o şi ca umbra se ţinea de ea. La grădina publică, la concerte, la balul de la Prefectură, unde veneau şi aceste fete, Grigoratu era nelipsit. Toată lumea observase înclinarea lui pentru fata cea mică a consulului. Păreau doi porumbei ce se iubesc, încât făcea plăcere şi celor ce au observat această iubire.
 
În fine, sublocotenentul se decide să se însoare. Se prezintă părinţilor fetei şi o cere de soţie. Deşi neamţul ar fi dorit să aibă de ginere un german, totuşi faţă de tinereţea băiatului, frumuseţea lui bărbătească, situaţia lui socială şi simpatia fetei pentru el, acceptase această căsătorie. Dar a intervenit o problemă: consulul nu avea altă avere decât o casă şi un loc vast în jurul casei. El dădea ca zestre fetei lui jumătate din acest loc. Atât. Cum cota de zestre era de 60.000 lei, rămânea să se stabilească dacă acest loc valora această sumă.
 
Soţia colonelului de la Regimentul din Focşani, care urmărise dragostea celor doi tineri, aflând de această situaţie, rugă pe soţul ei să facă tot posibilul ca să înlesnească unirea acestor două suflete, care se iubesc atât de mult. Pentru acest lucru, colonelul numi o comisie de trei ofiţeri din sânul regimentului, care să vadă locul şi să-l estimeze. Aceşti camarazi, ca să vadă unirea efectuată, au declarat că locul valorează 60.000 de lei. Raportul a fost înaintat de colonel Ministerului de Război, care a dat un răspuns afirmativ. Pe baza acestei aprobări s-a făcut nunta şi s-a întemeiat o căsnicie de mai mare dragul.     
 
Curând sosi şi un copilaş. Când copilul avea trei luni a venit un ordin de la regiment ca să se detaşeze un pluton pentru unul din forturile din jurul Bucureştilor, care la acea dată se terminase de construit şi fusese înzestrat cu tot materialul de apărare în caz de război. Colonelul, neştiind care unitate să o detaşeze, decise să tragă la sorţi. A scris pe bilete companiile, le puse în chipiul unui ofiţer şi de faţă cu toţi ofiţerii a tras un bilet. A ieşit compania a treia a căpitanului Ştergeanu. Prin acelaşi sistem a fost tras la sorţi din această companie un pluton cu ofiţerii săi. Destinul a ales să plece la Bucureşti sublocotenentul Grigoratu. A fost jale mare pe familia lui şi a germanului, pentru că se despărţeau unii de alţii. Şi totuşi ordinul trebuia executat.
 
S-a îmbarcat în tren acest pluton, cu toată zestrea lui şi cu toată gospodăria lui Grigoratu, şi au pornit cu toţii spre Bucureşti. Trenul militar ajunse între staţia Brazi şi staţia Prahova, de pe linia Bucureşti-Ploieşti, unde, din cauza ploilor abundente, terasamentul se înmuiase, slăbind linia. Trenul, ajuns în acest punct, a început să oscileze. Era o zi caldă, cu zăduf. Soţia ofiţerului ieşise pe culoar cu copilul în braţe, privind la dreapta şi la stânga. La un moment dat vagonul oscilă brusc într-o parte. Doamna îşi pierdu echilibrul şi, într-o uitare de sine, căută să se rezeme de peretele vagonului; prin această mişcare, copilul din braţele sale a fost proiectat pe fereastra deschisă a vagonului. Mama, văzând acest lucru, inconştientă, se repezi la uşă şi se azvârli afară. În acelaşi moment vagonul se înclină şi se răsturnă, târându-se câţiva metri, până la oprirea trenului. Copilul şi mama au fost zdrobiţi şi prefăcuţi într-o masă de carne şi sânge.
 
Sublocotenentul Grigoratu în acest timp se afla în compartimentul vagonului şi citea nişte note. Când vagonul s-a răsturnat, a ieşit pe o fereastră, căutând şi întrebând unde e soţia şi copilul său. Soldaţii toţi exclamau: O femeie şi un copil sunt sub vagon! Grigoratu înţelese drama. O lovitură de trăsnet îi trecu prin creier şi o luă la fugă peste câmp. Ajunse în comuna Brazi, la han, obosit, cu tunica fluturând, cu părul dezordonat şi plin de noroi pe ghete şi pantaloni. Se opri şi cu un aer dement exclamă: Săracii, sunt sub vagon! Vai, soţia mea, sărmanul meu copil! Ţăranii au înţeles imediat că au de-a face cu un nebun. Dar în curând a venit vestea de la gară că s-a întâmplat o nenorocire. Un tren a deraiat.
 
S-a strâns lumea, au sosit ajutoare de la Ploieşti şi au repus trenul pe linia ce s-a reparat. Soldaţii au fost dirijaţi mai departe la Bucureşti, iar masa de carne strivită a copilaşului şi a soţiei lui Grigoratu a fost aşezată într-un coşciug provizoriu, preparată spre a nu se strica şi înapoiată cu sublocotenentul la Focşani, unde s-a făcut o înmormântare la care a luat parte tot oraşul. A fost o jale nemaivăzută în capitala judeţului Putna. Toate ziarele de la acea vreme au scris despre această nenorocire. În locul lui Grigoratu a fost trimis la fort un alt ofiţer, iar el a căzut într-o completă prostraţie.
 
Avea mintea tulbure, dar era liniştit. Colonelul a dispus să nu facă nimic, să fie lăsat în pace, să vină când vrea, să facă ce vrea, până îşi va reveni din groaznica lovitură a soartei. Într-adevăr, încetul cu încetul el se însenină, deveni din ce în ce mai conştient şi îşi îndeplinea cât se poate de bine rolul de militar, dar era singuratic, tăcut, totdeauna trist de moarte.
 
A trecut un an. Într-o seară de iulie mă întorceam cu soţia mea de la grădina publică şi în drum spre casă trecem pe strada unde locuia sublocotenentul Grigoratu. Când ajungem în dreptul ferestrelor casei sale auzim o melodie superbă interpretată la pian. Cum soţia mea era o cunoscătoare a muzicii - terminase Conservatorul din Bucureşti - mă opri şi-mi spuse: Ce splendidă interpretare, ce digitaţie admirabilă! Dar cine să cânte la Grigoratu? Şi mai ales cum de cântă pe întuneric? Ei, bietul băiat, îi plăcea muzica! În fiecare seară soţia sa, care era o excelentă pianistă, îi cânta la pian. Se vede - spuse soţia mea - că a început să se consoleze. O fi având o prietenă ca să-l distreze puţin.
 
A doua zi, spre seară, fiind prin oraş cu soţia, îl vede pe trotuarul opus pe sublocotenentul Grigoratu. Soţia îmi spuse: Uite pe Grigoratu, ia cheamă-l să ne spună cine cânta aseară aşa de frumos! Imediat îl şi chemai. După ce se apropie şi ne-a dat bună seara, soţia mea îl întrebă: Domnule sublocotenent, aseară trecând pe sub ferestrele locuinţei dumneavoastră am auzit o muzică frumoasă, splendid executată. Dacă nu suntem indiscreţi, cine cânta? La această întrebare, sublocotenentul şi-a plecat ochii, s-a întunecat şi a tăcut. Eu am intervenit: Ei, dragul meu, eşti tânăr, eşti supărat, îţi este permis ca o persoană tânără şi drăguţă să îţi cânte la pian.
 
La aceste cuvinte, sublocotenentul ridică capul şi cu ochii holbaţi spuse: Domnule căpitan, memoria iubitei mele soţii şi a îngeraşului meu nu se vor şterge din acest creier. Sufletul lor îl voi cinsti cât voi trăi. Altă femeie nu voi mai atinge!
 
După aceste cuvinte, se cuvenea ca subiectul să fie închis, dar femeia tot femeie, şi soţia mea reveni: Respectăm sentimentele dumneavoastră şi totuşi te rugăm să ne spui cine cânta aşa de măiestrit! La această întrebare nepermisă, el răspunse: Eu. Soţia mea răspunse: Ştiu că dumneata cunoşti notele, că plimbi degetele pe claviatură, dar de cântat şi mai ales de o interpretare atât de artistică nu eşti în stare. Acolo a fost o altă mână. Presat, constrâns într-un mod nepermis de insistenţa soţiei mele, el răspunse după un lung oftat. Doamnă, v-aş spune un secret, dar vă rog, vă conjur să nu-l divulgaţi nimănui!
 
Amândoi am răspuns că deoarece se face apel la onoarea noastră, nu vom spune la nimeni. Asigurat de fagăduiala noastră, el spuse: În fiecare seară vine soţia mea şi îmi cântă o oră, două şi apoi pleacă. Dumneavoastră aţi auzit-o cântând pe iubita mea soţie. La această afirmaţie am rămas amândoi înmărmuriţi. Cum o să vină o moartă să cânte la pian? Corpul ei era la cimitir. Şi soţia mă atinse cu cotul, dându-mi de înţeles că sărmanul este tot nebun.
 
Dar ca şi cum ar fi înţeles starea noastră spirituală, gândul nostru, spuse: Dacă doriţi să vă încredinţaţi de acest fapt, poftiţi, veniţi la mine şi vă veţi convinge. Iată, puteţi veni astă-seară, la ora zece. La această propunere am răspuns afirmativ şi ne-am despărţit.
 
Abia aşteptam să se facă ora zece seara. La această oră ne-am îndreptat către casa lui Grigoratu. Când să intrăm în casă, uşa se deschise şi o bătrână ne întâmpină: Bine aţi venit. Mi-a spus fiul meu de venirea dumneavoastră, dar nu ştiu dacă a făcut bine de a divulgat faptul că soţia lui vine în fiecare seară, să ne cânte câte o oră şi apoi pleacă. Auzirea acestor cuvinte din gura unei bătrâne ce nu trecuse prin focul sufletesc ca fiul său, deci în toate facultăţile mintale, ne-a făcut să reflectăm că în toată această poveste trebuie să fie ceva serios.
 
Ne-au primit în salon şi discuţia urmă despre mulţumirea ce i-a acordat-o Dumnezeu fiului ei, de a şti că soţia şi copilul său trăiesc, dar nu într-un corp de carne. La un moment dat intervine în discuţie sublocotenentul, care ne rugă să-i permitem să stingă lampa cu petrol, căci lumina face rău soţiei sale (aşa i se ceruse din primul moment al apariţiei sale). Negreşit, pentru a fi părtaşi la marea minune de a vedea o moartă vie, am primit această propunere. Curând ochii noştri s-au obişnuit cu întunericul şi vedeam bine obiectele din interiorul camerei.
 
Deodată sublocotenentul spuse: Iat-o! Vine! Ne-am îndreptat privirile spre uşă, dar aceasta nu se deschise şi nici nu se vedea cineva. Facem ochii mari, ne concentrăm privirea şi tot nu vedem nimic. Sublocotenentul ne spune după un minut: Soţia mea vă salută. S-a aşezat la pianină şi vă întreabă ce doriţi să vă cânte.
 
La această întrebare, cum era la modă pe atunci şi se cânta de către toate orchestrele valsul lui Strauss Dunărea albastră, soţia mea propuse să cânte acest vals. Deodată auzim vibrând aerul din cameră de notele pianinei şi un vals divin ne atrase privirile spre pianină. Simţeam cum notele se ridicau şi coborau, vedeam scaunul din faţa pianinei, dar nu vedeam pe nimeni cântând la pianină. Cântecul ne fură gândurile şi ne-am pomenit când s-a terminat că sublocotenentul ne întreabă ce dorim să ne mai cânte soţia sa. Atunci soţia mea, o cunoscătoare a muzicii, ca să descopere eventuala şarlatanie, propuse să cânte Fuga de Bach. Abia termină de spus şi pianina răsună într-o execuţie impecabilă cu această piesă muzicală.
 
În fine, soţia mea a propus şi alte lucrări din compoziţia lui Liszt şi Beethoven. După câteva interpretări fără cusur, sublocotenentul anunţă: Acum soţia mea pleacă, vă salută. Am privit adânc să străpungem cu privirile noastre şi pereţii, ne-am plimbat privirile prin toată camera şi spre uşă, dar nici de data aceasta nu am văzut pe nimeni altul decât pe Grigoratu şi pe mama lui.
 
A aprins lampa, dar privirile noastre se întorceau mereu spre pianină. Ca şi cum ar fi citit gândul nostru, Grigoratu se repezi la pianină, îi apucă mânerul lateral şi o trase pe roţile ei departe de zid, zicându-ne: Priviţi, este o pianină obişnuită, nu are nici rulou cu foaie, nici dispozitiv electric. (De fapt, la acea vreme lipsea electricitatea în Focşani.)
 
L-am privit şi ne-am încredinţat că nu avea nici o adaptare pentru o execuţie mecanică. În orice caz, chiar de ar fi avut, acest dispozitiv nu putea să răspundă atât de prompt la comenzile soţiei mele, care a cerut fragmente din diferite opere ale mai multor compozitori. Am mulţumit pentru onoarea şi fericirea de a lua cunoştinţă de un asemenea fenomen şi am plecat acasă.
 
N-am dormit toată noaptea. Am discutat despre această minune ca pianul să cânte, ca o fantomă nevăzută a soţiei sublocotenentului să vină să cânte, şi ca el, sublocotenentul, să o vadă şi să înţeleagă vorbirea ei, noi nevăzând-o şi neauzind-o.
 
Ni se părea o minune pe care nu am fi putut-o crede dacă nu am fi auzit melodiile acelea, execuţia aceea divină, nu umană. Această comunicare dintre un pământean şi un spirit aduse curând o schimbare, o linişte, o seninătate şi o bunătate în fiinţa sublocotenentului, de nu mai era de recunoscut. Era iubit de toată lumea, era respectat pentru nobleţea caracterului său. Afirma colegilor săi că e fericit că ştie că omul nu moare, că spiritul trăieşte în jurul nostru sub alte stări, că îşi cunoaşte rostul vieţii sale şi că va părăsi această lume prin înecare.
 
Într-adevăr, destinul i s-a împlinit aşa cum i se spusese de cel de Sus. În anul 1912 se executa o mică manevră navală a flotilei noastre fluviale pe Dunăre cu concursul geniştilor (pontonieri). Într-unul din aceste vase, în şalupa Trotuş se afla şi locotenentul Gheorghe Grigoratu. În dreptul oraşului Hârşova, un vas austriac ce trecea în josul Dunării lovi în coastă această şalupă, o sparse şi în câteva minute s-a dus la fund cu locotenentul Ion Băncilă, colonelul Stoenescu, plutonierul Tănăsescu şi maiorul Grigoratu, care imediat când s-a spart vasul a îngenuncheat şi a zis: Acum, Doamne, slobozeşte pe fiul tău amărât în această existenţă pământească. Nu au putut scăpa decât sublocotenentul Gheorghe Petrescu, azi colonel, şi plutonierul Iancovache, azi căpitan pensionar. Cei ce sunt mai în vârstă în Focşani pot mărturisi de aceste evenimente şi personaje”.
 
Bibliografie:
 
Scarlat Dumitrescu, „Viaţa dincolo de mormânt”, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, 1928
 
Ion Ionescu, Georgeta Borandă, Marian Moşneagu, „Noi contribuţii la istoria Marinei Militare Române”, Constanţa, Editura „Muntenia & Leda”, 2001
 
Colecţia ziarelor „Adevărul”, „Flacăra”, „Românul” şi „Universul literar”, 1912
 
Sursa foto: Fototeca Muzeului Marinei Române, respectiv Fototeca Muzeului Carsium din Hârşova, prin bunăvoinţa domnului Constantin Nicolae - arheolog
               
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
Răscoala marinarilor Cu tricolorul pe chipiu (galerie foto)
 

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Controversa de la Școala Navală Ofițer sau gentleman? (galerie foto)

16 Nov 2018 634

Elita de „La Manutanţă” Colegii doamnei academician (galerie foto)

02 Nov 2018 700

Schimbare de nume sau de destin? Ultima dorinţă (galerie foto)

26 Oct 2018 1023

Marina Militară Română, la 158 de ani de la înființare. Cine și când a pus bazele

22 Oct 2018 309

Jon Cavaler Danubian de Rin (galerie foto)

19 Oct 2018 748

Ghiţă Fitil Un suicid în exil (galerie foto)

12 Oct 2018 1456

Beiul din Caracal 18 ani la strâmtoare (galerie foto)

05 Oct 2018 1154

Moş Colea „Cineva, acolo sus, mă iubeşte! (galerie foto)

28 Sep 2018 1163

„Delfinul”, Doagă şi WC-ul buclucaş Peripeţii la cotă periscopică (galerie foto)

21 Sep 2018 1499

Toamna se numără cadeţii! Jos bereta, dom’ ministru! (galerie foto)

14 Sep 2018 2567

Experimentele lui Tichescu Misterul delfinului alb (galerie foto)

07 Sep 2018 1295

Îngerii Epavelor Tributul mării (galerie foto)

31 Aug 2018 1084

Doliu în Marina Română. Comandorul Ion Raicu s-a stins din viață. Când va avea loc înmormântarea

28 Aug 2018 932

Figurantul Moștenitorul Contesei de Foy (galerie foto)

24 Aug 2018 1071

Primul episcop român pe Insula Șerpilor Doamna Ethel (galerie foto)

17 Aug 2018 3073

Amantlâcul Ispitele tinereţii (galerie foto)

10 Aug 2018 1901

Gala absolvenţilor Tresa de aspirant (galerie foto)

03 Aug 2018 1295

Bagheta „Albatrosului“ La... 95 de ani!

27 Jul 2018 1441

Doar marea are remuşcări... ...După 20 de ani! (galerie foto)

20 Jul 2018 3178

Tovarăşul domn amiral Aghiotantul şi nonagenarul (galerie foto)

13 Jul 2018 6403

Contrabandistele din Galaţi Primele distrugătoare româneşti (galerie foto)

06 Jul 2018 1445

Preşedintele nu crede în lacrimi Destin de Pasăre Phoenix (galerie foto)

29 Jun 2018 1962

Odrasla amiralului Coana Mariţa şi Securitatea (galerie foto)

22 Jun 2018 1409

Şi burghez, şi monarhist! (I) Ţarul, Mareşalul şi Lupeasca (galerie foto)

08 Jun 2018 1630

Italieni cu suflet de români Favoriţi ai Familiei Regale (galerie foto)

01 Jun 2018 1473

Ardeleanul Mihail Tanco şi Marina Română (galerie foto)

30 May 2018 1434

Ancore frânte. Cernita lună mai

25 May 2018 1543

Martirii Marinei Eroii României Mari (galerie foto)

18 May 2018 1682

Maeştrii La „Timona“ prestigiului Marinei (galerie foto)

11 May 2018 2400

Corăbiile lui Tutuș De trei ori erou (galerie foto)

04 May 2018 2649

Magistrul Febleţea navaliştilor gălăţeni (galerie foto)

27 Apr 2018 1787

Cine a născocit primul crucişător românesc? Artizanii navei-amiral a României (galerie foto)

20 Apr 2018 3395

Primii submarinişti români în Germania Bibi Costăchescu se impune (galerie foto)

13 Apr 2018 2443

Spovedania marinarului Destine, pilde şi poveţe (galerie foto)

06 Apr 2018 2400

Rugă pentru tata Ucis de anglo-americani (galerie foto)

30 Mar 2018 2274

Vraciul Planşeta radar şi ansa

23 Mar 2018 6442

Transfugii celui de-al nouălea val Exodul maritim postbelic

16 Mar 2018 2089

Tradiţie da, flotă ba! Întrezăriţi Farul Speranţei? - galerie foto

09 Mar 2018 1747

Tragedia din portul Călăraşi O navă militară scufundată

02 Mar 2018 2801

Răscoala marinarilor Cu tricolorul pe chipiu (galerie foto)

16 Feb 2018 1839

Timonierul În graţiile şahinşahului Iranului (galerie foto)

09 Feb 2018 3344

Batalionul 307 Infanterie Marină la ceas aniversar. Astăzi este Ziua Infanteriei Marine Române

29 Nov 2017 1317

Programul complet al festivităţilor de Ziua Marinei. Tot ce trebuie să ştii

11 Aug 2017 6971

Licitaţie atribuită de ARSVOM pentru achiziţia a 500 de tone de motorină marină pentru navigaţie. Ce spune directorul Daniel Manole (document)

18 Jul 2017 2027

Infanteria Marină Română împlineşte 128 ani

29 Nov 2016 1429

Agenţia de Salvare a Vieţii Omeneşti pe Mare îşi înnoieşte flota! Licitaţie pentru o navă de depoluare! (document)

02 Nov 2016 2166

Artista Marina Voica împlinește, astăzi, 80 de ani (video)

03 Sep 2016 9670

Comandanții Marinei Militare Române de la Revoluție până azi. Cine a stat cel mai puțin? Dar cel mai mult?

11 Aug 2016 8389

Este ziua de naștere a umoristului Ananie Gagniuc

08 Jan 2016 1562

Revista Marina Română a împlinit un sfert de veac

30 Dec 2015 1356