Lumea marinarilor

Mitul apelor sacre Fluviul cu flori şi cadavre (galerie foto)


Sunt o zodie de apă şi, poate de aceea, datorez destinului profesia aleasă. Dar, dincolo de orice superstiţie, apa m-a fascinat atât prin faptul că am copilărit pe malurile Râşcăi, afluent al Moldovei cât, mai ales, ulterior, prin filosofia şi simbolistica sa, pe care le-am desluşit din numeroase lucrări de specialitate. Aşa am ajuns să-i dedic, în 2004, volumul ,,Cultul apelor la români”[1], o lucrare de sinteză, ca s-a vrut iniţial doar o simplă monografie a Zilei Apelor. Sărbătoare care a fost instituită în anul 1933 de Dimitrie Gusti, ministrul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor, pentru toate şcolile din vecinătatea apelor, cu recomandarea de a se organiza în una din duminicile din a doua jumătate a lunii iunie.
 


Chiar dacă astăzi a fost abandonată până şi de Liga Navală Română, care a fost principalul dinamizator şi susţinător al manifestărilor organizate cu mare fast, în special în perioada interbelică, tot destinul se pare că a făcut ca ea să renască, din anul 1994, sub forma unei alte sărbători, Ziua Dunării. Zi care marchează semnarea Convenţiei privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, eveniment care a avut loc pe 29 iunie 1994, la Sofia în Bulgaria. Pe care nu am cum să o uit sau să o ignor, pentru că ea concide cu ziua mea de naştere.
 
Aşadar, ca în fiecare an, pe 29 iunie, sub auspiciile Comisiei Internaţionale pentru Protecţia Fluviului Dunărea, ţările dunărene au serbat Ziua Internaţională a Dunării. Anul acesta, tema propusă de Comisia Internaţională pentru Protecţia Fluviului Dunărea a fost ,,Fii activ pentru o Dunăre mai sigură!" (,,Get active for a safer Danube!"), promovând astfel solidaritatea între popoarele care împart această resursă comună, în ciuda diferenţelor de culturi şi istorii. Plecând de la toate aceste coincidenţe şi fără a intra în profunzimea acestei teme atât de complexe, vă supun atenţiei un grupaj de trei conferinţe susţinute la Radio de tot atâtea celebrităţi, care au ca subiect principal apele ţării, în principal şi apele lumii, în general.
 

Pe malurile fluviului sfânt

 
În privinţa semnificaţiei mistico-religioase a apei, Mircea Eliade relatează o experienţă proprie: ,,La Benares[2], cetatea sfântă de pe malurile Gangelui, ajungi odată cu răsăritul. Trenul coboară dinspre Moghul-Sarai şi se apropie de pod tocmai când soarele deşteaptă bogăţia în aur şi sânge a palatelor, grădinilor şi templelor. Trenul alunecă lin pe pod, Gangele curge albastru şi proaspăt, transfigurat pentru câteva clipe de frăgezimea unei dimineţi indiene. Lespezi de marmură albă coboară în trepte lungi din faţa fiecărui ghat, până în adâncul fluviului.
 
Scăldat în lumină, Benaresul întreg pare o cetate feerică, neverosimilă şi nostalgică. Priviţi-l acum, deschideţi ochii şi încercaţi a vi-l aminti pentru mai târziu – pentru că gloria lui suprafirească durează atât timp cât trenul lunecă pe podul Dufferin, atât cât Soarele n-a ieşit încă din dune. La gară, Benares îşi destăinuie acelaşi aspect mixt de oraş indian colonizat. Numai că îmbulzeala e aici mult mai înfricoşătoare, iar călătorii cu inevitabila excepţie a turiştilor americani – sunt toţi hinduşi. Deabia coborât din tren, îmi stăvileşte drumul un convoi adunat să primească un Saddhu, un om sfânt, venit tocmai de la Badri-Narayan, de pe culmile Himalayei, ca să se scalde în apele Gangelui. Credincioşii se înghesuiesc în faţa compartimentului şi-l aşteaptă să coboare ca să se poată prosterna şi culege cu palma praful de pe picioarele sfântului. Din alt compartiment, o femeie bătrână e coborâtă într-un pat de boală. Ghicindu-şi sfârşitul apropiat, bolnava a cerul fiilor s-o ducă la Benares şi, după moarte, să-i arunce oasele şi cenuşa pe Gange.
 
Pentru hinduşi, apele fluviului sfânt au la Benares inimaginabile virtuşi purificatoare. În preziua sărbătorilor, trenurile şi şoselele sunt tixite de convoiuri fantastice, de murimbunzi, de leproşi, de bătrâni şi cerşetori – venind să-şi încheie ceasul din urmă pe treptele de marmură ale grădinilor sacre. Valurile fluviului spală neodihnit treptele albe ce coboară de pe mal până în adânc. Întâlneşti aici cea mai multicoloră mulţime a Orientului. Femei de fascinantă frumuseţe, înfăşurate în voaluri de mătase, cu părul despletit şi picioarele goale, grele de brăţări – se scaldă aici, în văzul tuturor. Pe malurile fluviului sfânt, orice deosebire se şterge, deosebiri de sex sau de castă, de culoare sau de credinţă. Aici ajung toţi fraţi şi surori, copii ai ,,Mamei Gange”. Înainte de a-şi înfunda capul în apă, fiecare pronunţă acea invocare  glorioasă a fluviului: Ganga Ma ki jai! Câteodată, când apele vin mari şi rele, piciorul alunecă de pe lespede şi trupul e prins de vâltoarea galbenă. Cât ai clipi din ochi, omul dispare luat de valuri. Dacă mai are timp, fericitul murmură mulţumirea din urmă. Căci moartea la Benares e moartea plăcută zeilor. Pe mal, rudele şi prietenii nu îndrăznesc a plânge pe cel chemat de ,,Mama Gange”. Câte o fetiţă se zbate, încearcă a înnota, dar oboseşte repede şi, odată în mijlocul fluviului, o primesc în dar crocodilii. Pentru sufletul ei izbăvit de suferinţele vieţii, se zvârlă noi ghirlande pe apele Gangelui, flori roşii cu parfumul umed al tempelor sau flori albe de jasmin...
 
Mă scapă din învălmăşeală câţiva prieteni indieni de la Colegiul Sanscrit. Îmi urc bagajele într-o tonga, trăsurică ciudată cu roţile mai mari decât trupul, iar noi ne îndreptăm pe jos spre inima oraşului sfânt. Șoseaua parcă ar fi drumul către poarta fermecată, într-atât de multă lume se zbate şi se înghionteşte pe ea. Ajung în cartierul hindus înghesuit între templele şi palatele de pe mal, şi între clădirile străzii principale. Undeva pe această stradă se găseşte oficiul poştal, şi spre el se îndreaptă toţi pelerinii la Benares. Negustorii mă apucă de mână ca să-mi arate porumbiţe de alamă, elefanţi de fildeş înşiraţi pe o ramură de ebonit, sau şaluri de mătase cusută în argint. Un om care se dă drept sfânt îşi împachetează şerpii în coşul de papură, bombănind, poate nemulţumit de cei câţiva gologani de aramă câştigaţi. Șerpii se încolăcesc lihniţi şi prodigios, şi circulaţia se restabileşte pentru câteva minute, ca să se sugrume iarăşi cu câţiva paşi mai sus, în faţa unei vaci monstruoase cu cinci picioare sau a unui ascet pitic. Câteodată, trebuie să urc deluşoare de pietre sau pământ ca să fac loc unor femei care se ţin de mână şi înaintează cu privirile ascunse. Vizitii de tonga strigă şi femeile aleargă înspăimântate stol.
 
Spre seară, priveliştea e şi mai bogată. Clopoţei, mirodenii, voaluri ca piersica, ghirlande de becuri, facle şi lumânări îşi desleagă jocul şi farmecile pe singura stradă principală a acestui oraş sfânt. De cum eşti zărit cu cască tropicală şi în costum european, te hărţuiesc călăuze incerte, băetani inculţi şi obraznici sau călugări farseuri. Te urmăresc pe uliţe, prin toate ungherele, şi-ţi repetă nume de zei indieni cu speranţa că, fiind american, te vor impresiona. Refuz câţiva ciceroni improvizaţi care se ofereau să mă conducă la Tempul maimuţelor. Îl cunoşteam din cea dintâi vizită la Benares, vast şi izolat templu pe terasele şi acoperişurile căruia se fugăresc un întreg trib de maimuţe. Fiecare e obligat de legea nescrisă a templului să cumpere câţiva pumni de alune americane şi să le zvârle maimuţelor sfinte, care te împresoară cu urlete şi scâncete şi-ţi zmulg alunele din palme.
 
De data aceasta mă îndrept de-a dreptul spre Templul de Aur, aproape de fluviu, ascuns între munţi de piatră şi cărămizi, bolţile clădirilor vecnie. Orice uliţă conduce la Tempul de Aur şi toate uliţele sunt mocirloase, căci necontenit se întorc credincioşii cu hainele ude după îmbăierea ceremonială. Casele sunt atât de apropiate încât lumina cu greu pătrunde şi îmbulzeala ajunge copleşitoare.
 
Din spate te împing cei ce se grăbesc să-şi aducă ofrandele la templu: bărbaţi cu frunţile unse cu cenuşă sau şofran, femei purtând buchete de lotuşi şi coroniţe de flori, fecioare cu vase de pământ pe care le vor umple cu apa sfântă a Gangelui, copii goi şi serioşi. Din faţă te opreşte la fiecare pas convoiul celor ce se întorc de la sărbătoare, cu părul ud şi cu veşmintele leoarcă. Pe margini sunt tarabele zarafilor, şi cu cât te apropii de templu cu atât zarafii se înmulţesc. Pe tăvi stau mormane de părăluţe de aramă, pe care pelerinii le iau în schimbul banilor de nichel şi argint, ca să poată dărui pe fiecare lepros întâlnit în cale, pe fiecare bătrână miloagă şi fiecare brahman. Peste tot sunt altare, unele scobite în pereţii palatelor, altele improvizate în vreo dugheană şi în faţa fiecărui altar stă un preot brahman adunând părăluţele.
 
La câte un colţ te izbesc de sus flamuri colorate, fâşii lungi de pânză; sunt hainele celor care s-au îmbăiat şi aşteaptă pe terase uscatul singurului lor costum. În vreo dugheană descoperi baloturi întregi de ţesături de mătase, lucrate migălos şi cu un gust surprinzător. Șaluri şi voaluri de mătase întâlneşti pe trupul fiecăruia, căci mătasea e, pentru indieni, cea mai curată urzeală.
 
Înaintezi greu, lovind necontenit şi cerându-ţi necontenit iertare în bruma de hindustani pe care o ştii. Pretutindeni întâlneşti bătrâne sau fecioare cu albii întregi de petale de trandafir, de jasmin şi coroniţe roşii. Ca să te poţi apropia de curtea Templului de Aur, trebuie să cumperi ghirlande şi să le oferi preotului, împreună cu un ban de argint. Numai aşa te va îngădui să priveşti din curte idolul simbol al lui Shiva ridicat în piatră şi stropit cu roşu, magnific, grotesc şi înspăimântător.
 
Cobor de la templu spre ghat, spre una din acele terase în amfiteatru, cu trepte de piatră, pe care ard morţii şi se scaldă vizitatorii. Scăldatul era în toi şi apa ajunsese aici bătută cu mâl, grea de petale şi coroane. Se zăreşte la spate, înălţându-se din babilonul de clădiri întunecate, moscheea lui Aurangzeb, superbă şi elegantă, purtând semiluna într-un oraş alcătuit cu totul şi cu totul din temple. Și cât de frumoasă şi de ispititoare ar fi priveliştea aici – cu privirea prinsă cât ţine ochiul de toate ghat-urile şi templele oglindite în ape – tot nu te poţi stăpâni să nu tremuri de ciudă şi de scârbă. Căci la dreapta şi la stânga ta se ard cadavre. Și e peste putinţă de înţeles cât de îngrozitoare e mireasma aceea de carne friptă, purtată de vânt prin toate ungherele şi pe întreg malul. Poate de aceea sunt hinduşii vegetarieni...
 
Mă apropii să asist la ceremonie. Cadavrul e aşezat pe o bucată de lemn, înfăşurat în cârpe albe, iar în jurul lui copiii, rudele, preoţii. Nici unul nu e trist. S-au aranjat în grup pentru că fotograful le face semn să se strângă în jurul mortului. Privesc toţi, fix, resemnat, aparatul fotografic - şi aşteaptă. Îndată ce fotograful a sfârşit şi se retrage spre zid, oamenii locului iau cadavrul din mijlocul celor care l-au avut până acum, şi-l proptesc pe o sarcină de lemne. Apoi îl acoperă cu vreascuri, îl presează cu lemne lungi, îi pun pe picioare o buturugă, sub cap o rădăcină uscată – şi peste tot împing coceni, tăciuni, surcele. Când începe a arde, mortul parcă ar voi să se ridice din mormanul incendiat. Trozneşte, se mişcă, apoi e înghiţit bucată după bucată – sub ochii senini ai celor cărora le-a fost drag. Numai câte-o babă, câte-o soră sau nevastă mai slabă de înger, şterge câteva lacrimi. Ceilalţi îl privesc şi-l fericesc în gând că s-a îndurat soarta şi l-a chemat din această vale a plângerii. Câţiva corbi aşteaptă posaci în vârf de par ars. Dar parcă ghicesc ei că nu le va rămâne nimic de ciugulit. Căci înainte de a se fi sfârşit incinerarea, cioclii iau cenuşa şi oasele şi chiar braţe sau picioare întregi încă nearse – şi le zvârle în Gange. Printre flori şi printre luntri răzleţe, trupurile arse sau trupurile întregi pornesc pe Gange în jos. Se vor fi oprind, poate, prin vreun ostrov de nisip sau printr-un ochi de apă stătută, şi dacă vor fi scăpat de pofta crocodililor – corbii şi vulturii îi vor găta. Căci altă soartă, pentru hinduşi, lutul omului nu merită...
 
Melancolic părăsesc ghat-ul funerar, căci la capătul scărilor de marmură, sus, s-a adus alt mort; de astă dată vreun biet sărman, poate o femeie, căci n-are nici fotograf nici lemne multe. Va porni jumătate cenuşă, jumătate trup, pe Gange. Urc stradela obscură şi, printre case, printre curţi cu ziduri albe, printre temple mărunte – ajung până la marginea de sus a Benaresului, la Asi-Ghat. Gangele e aici curat şi albastru, iar cheiul e o mare de flori. Nici scăldătoare sacră, nici grădină funerară nu e acest Asi-Ghat.
 
Dar de aici Benaresul se desfăşoară în toată frumuseţea lui barbară şi obosită. De aici barcagiul mă duce prin mijlocul fluviului, vâslind alene căci a trecut de miezul zilei, şi din luntre privesc în voie terasele pe care necontenit se scaldă oameni şi necontenit se ard morţii. În altă luntre din faţa mea, o pereche americană în voiaj de nuntă încearcă să fixeze un aparat de cinematografiat pe un scaun înalt de zidar. Tocmai se scaldă familia unui rajah într-un ghat privilegiat şi închis din trei părţi. Dar barcagiul roteşte nedibaci şi scaunul se răstoarnă cu aparat cu tot, spre hazul celor de pe mal şi părerea de rău a femeilor rajahului.
 
Cu cât amurgeşte, cu atât cheiurile de golesc şi circulaţia pe uliţele tempelor se normalizează. În amurg, o boare de lotuşi şi cenuşă răzbate până în centul oraşului. Rătăcesc pe străzi lăturalnice, îndreptându-mă agale către Colegiul Sanscrit. În orice casă se află, probabil, un armonium şi cel puţin o soprană. Numai astfel se explică litania neîntreruptă care se apleacă pe orice fereastră asupra străzii. Dar numai Benaresul ar putea explica farmecul neliniştit pe care îl poartă acele tânguiri monotone şi adagiul mohorât al orgii.
 
În acel ceas o nedefinită împăcare străbate pământul. Din sângeriu, cerul ajunge tot mai albastru, tot mai întunecat şi mai rece. E ceasul vizitelor, al întâlnirilor cu prietenii şi e ceasul iubit de femei, pentru că atunci îmbracă cele mai scumpe sari, îşi parfumează părul cu ulei de scorţişoară, desvelesc boboci de lotuşi – şi ies pe terase. Anevoie le poţi ghici, înapoia parapetului de piatră, sus, cu voalul fluturând, cântând şi recitind poemele zilei. Când se înoptează bine, viaţa teraselor se stinge. Numai câte o îndrăgostită rămâne până târziu, mută, resemnată.
 
Pe cât de zvăpăiată şi congestionată ziua, pe atât de sobră noaptea. Și senzaţia nu e cea a unui oraş adormit, ci a unei imense comunităţi care şopteşte în taină, care veghează sau se roagă. Câte o fereastră luminată, câte o chemare, câte un foşnet acolo unde n-ai fi bănuit că veghează oameni, te fac să simţi că viaţa nu s-a stins, ci s-a recules, şi afli că în fiecare casă pâlpâie aceeaşi milenară viaţă familiară, aceleaşi veghi de noapte. E un sentiment neîncercat, spectacolul cetăţii care tace o clipă – cu gândul la Soarele care va răsări a doua zi – şi apoi adoarme. Briza se întăreşte. Aceeaşi taină a nopţii orientale, născându-se – ca orice taină – în fiecare noapte.”[3].
 

Țăranul divinizează apele României

 
Într-o conferinţă radio de factură pur tehnică, transmisă pe 23 februarie 1933, inginerul Dimitrie Leonida, profesor la Școala Politehnică din Timişoara şi membru în Consiliul Superior al Apelor, pledează, cu argumente ştiinţifice, asupra unei politici unitare în domeniu. Problemele evidenţiate atunci sunt imperative şi de maximă actualitate şi în prezent.
 
,,Desigur, că nu există, pe o suprafaţă restrânsă, o armonie mai perfectă a naturii şi o unitate geografică mai desăvârşită, din toate punctele de vedere, ca în ţara noastră. Ceea ce contribuie mai mult la această armonie, determinând viaţa care pulsează pe acest pământ, sunt apele cu care România este atât de bine înzestrată. Puţine sunt ţările care să stăpânească guri de fluvii atât de însemnate ca Dunărea, ce brăzdează ţări multe şi cu producţii variate. Știm că Dunărea este cel mai mare fluviu al Europei după Volga, pe care însă îl întrece cu mult ca însemnătate economică.
 
Apele noastre, care sunt toate tributarele Dunării, afară de santinela de la Răsărit, Nistrul, şi care de la Tisa până la Mare îmbrăţişează tot  pământul românesc, sunt atât de strâns legate de întreaga dramă istorică a poporului nostru şi au adus atât de des cu valurile lor şi sângele eroilor noştri încât poate că nicăieri apele nu au legat mai mult pe om de pământ. Țăranul cântă şi divinizează apele ţării noastre.
 
Jertfele mari din trecut ne impun să muncim cu toată râvna căci numai prin muncă putem să stăpânim cât mai desăvârşit şi cât mai demn pământul pe care trăim. Trebuie să ne îndreptăm străduinţele mai întâi asupra apelor, căci de ele depinde viaţa noastră, belşugul holdelor noastre, ele ne poartă bogăţiile la depărtări mari şi ne pot ajuta la muncă, însutind şi înmiind forţele braţelor noastre.
 
Dacă nu vom şti să le stăpânim prin lucrări tehnice, ele vor continua să ne reamintească, în mod dureros, datoriile noastre prin inundaţii şi secete – sln.ns. Cred că este de prisos şi chiar imposibil în cadrul unei conferinţe, să descriu apele noastre, mă voi mărgini deci numai la partea tehnică, şi voi atinge câteva puncte din vastul program de lucrări hidraulice necesare ţării, care aşteaptă de atâta vreme realizarea lor. După cum ştim, avem un ciclu continuu în mişcare apei. Evaporată, prin acţiunea razelor solare, formează norii, iar aceştia prin condensare, redau apa sub formă de ploaie sau zăpadă. Cantitatea apei de ploaie dintr-o regiune este exprimată prin înălţimea la care ar ajunge, dacă ar cădea pe o suprafaţă orizontală impermiabilă şi ea este măsurată prin staţiunile pluviometrice răspândite în tot cuprinsul ţării.
 
Înălţimea mijlocie a ploilor din ţara noastră este de 605 mm, o cantitate suficientă, dar care de multe ori este repartizată neregulat, prezentând perioade atât de îndelungate de secetă, încât prima şi cea mai însemnată problemă, în legătură cu apele noastre, este acumularea lor pentru o repartizare la timp şi mult mai prielnică agriculturii. Apa ploilor curgând direct la suprafaţă sau infiltrându-se în pământ, pentru a reveni sub formă de izvoare, formează mai întâi pâraie, care când munţii sunt despăduriţi iau formă de torenţi sălbatici. Aceştia rup şi duc cu ei pământ, pietre şi chiar stânci, pentru că apa nu mai este reţinută de vegetaţie. Fiecare frunză ar fi fost un mic baraj. Repeziciunea cu care se descarcă într-un timp foarte scurt apa ploilor, căzută într-un domeniu despădurit, produce variaţii foarte mari în debitul râurilor în care se varsă. Despăduririle făcute în trecut, cu o condamnabilă uşurinţă, ne impune să ne gândim astăzi serios, la îmblânzirea torenţilor prin împăduriri, baraje de oprire etc., făcând să dispară una din cauzele inundaţiilor dezastruoase.
 
Apa şi pădurea nu pot fi despărţite în munţi iar lucrările tehnice trebuie să meargă paralel în ambele direcţii. Regularea regimului apelor noastre se putea obţine mai ales prin crearea lacurilor mari egalizatoare, închizând văile prin baraj. Numărul lacurilor mari egalizatoare care sunt posibile în ţara noastră este redus, căci se cere îndeplinirea unui mare număr de condiţii pentru construirea unui baraj. Nu este suficientă o strâmtoare a munţilor în dosul căruia valea să se lărgească cât mai mult, pentru a se putea aduna un volum mare de apă. Constituţia geologică a terenului trebuie să fie perfect de bine cunoscută, în toate privinţele, şi să îndeplinească condiţiile de etanşeitate şi rezistenţă. Aceste condiţii se găsesc rar întrunite la un loc. De pildă, pe tot cursul Bistriţei moldovene, de la Dorna până la Bacău, ele sunt îndeplinite numai în două locuri, la Toance şi la Izvorul Muntelui, tocmai în locuri unde Bistriţa curge perpendicular pe direcţia ei normală. Influenţa lacurilor egalizatoare asupra tuturor lucrărilor ce s-ar construi în aval şi a tuturor întrebuinţărilor apei este atât de mare încât această problemă trebuie studiată şi rezolvată înainte de a se păşi la studiul altor probleme. De altfel, numai faptul că s-ar putea avea în orice timp al anului o cantitate suficientă de apă, existenţa lacurilor rezolvă în bună parte problemele navigaţiei, irigaţiei, forţei motrice şi apărării contra inundaţiilor.
 
Cât de mare importanţă are această problemă ne o arată grija pe care o au alte ţări pentru crearea a cât mai multor lacuri egalizatoare, precum şi sacrificiile mari financiare care se fac în această direcţie. În Italia, statul subvenţionează absolut toate lucrările de baraje, datorite iniţiativelor particulare şi la toate expoziţiile internaţionale, hărţile şi reliefurile lucrărilor, executate sau proiectate, ocupă locul de cinste. La noi, autorităţile nu au dat, până acum, atenţia cuvenită acestei probleme principale. În general, noi nu cunoaştem destul de bine variaţia debitelor apelor noastre, fiind nevoie pentru aceasta de măsurători zilnice cel puţin timp de 10 ani. De aceea, mai toate proiectele pe care le-am putut examina, conţineau date prea exagerate şi prea optimiste, mai ales asupra apelor celor mai mici, aşa-numitul minimum minimorum. Cât de exagerate pot fi datele arătate în proiecte faţă de cele reale ne-o dovedesc constatările făcute pe Ialomiţa la noua Uzină hidroelectrică de la Dobreşti. Prin proiecte se admisese ca minimum minimorum un debit de 1000 litri/sec, pe când în realitate debitul cel mai mic de când funcţionează uzina a fost de 330 litri/sec. Exprimând această diferenţă în cai putere produşi, s-au obţinut 1000 în loc de 3000. Această diferenţă mare dintre proiect şi realitate, dacă nu a avut urmări neplăcute pentru Capitală, se datorează faptului că ea primeşte electricitate şi din alte uzine. Totuşi, energia electrică dată de un izvor atât de variabil şi care nu poate furniza decât puţină energie, tocmai iarna, când sunt cele mai mari cerinţe în Bucureşti, nu poate avea o mare valoare. Situaţia ar fi cu totul alta dacă s-ar fi putut crea pe valea Ialomiţei, în munţi, un rezervor mare care să egalizeze variaţiile mai multor luni, dar acesta este imposibil şi din punct de vedere geologic şi din acel al configuraţiei terenului.
 
Însemnătatea lacurilor egalizatoare este şi mai mare pentru irigaţii, căci ce rost ar putea avea lucrările mari şi costisitoare făcute pe câmpii, când tocmai pe vreme de secetă nu am avea apa necesară? Din studiile pe care le-am făcut, rezultă că cel mai mare lac egalizator ce s-ar putea construi la noi ar fi pe Bistriţa, în sus de Izvorul Muntelui. S-ar construi un baraj de 60 metri înălţime în dosul căruia s-ar inunda 1678 ha, acumulându-se peste 400 milioane mc apă. Pentru a ne da seama de ce reprezintă acest volum, este destul să ştim că este egal cu toată apa care curge pe Bistriţa timp de 5 luni. Lacul egalizator de la Izvorul Muntelui ar servi mai ales pentru producerea forţei motrice, care într-un an ar echivala cu energia electrică consumată în anul trecut, de toate oraşele ţării noastre, adică 300 milioane kw/oră. S-ar putea crea şi alte lacuri mari egalizatoare, cum ar fi de pildă pe Oltul superior, dar asupra lor nu ne putem pronunţa, decât după ce studiile geologice amănunţite, care cer un timp îndelungat, vor dovedi posibilitatea construirii barajelor necesare.
 
Lacuri mari cu supercentrale hidoelectrice, în legătură cu numeroase uzine electrochimice şi electrometalurgice în munţi împăduriţi, o reţea electrică naţională, care ca un brâu să încingă ţara, trecând pe la poalele munţilor, adunând produsul izvoarelor de energie din munţi, pentru ca să o distribuie apoi pe tot cuprinsul ţării, pentru iluminatul comunelor, pentru trenuri electrice, pentru tramvaiele din oraşe şi pentru nenumăratele electromotoare care să ajute pe om la muncă, iată cum ar trebui să se înfăţişeze problema întrebuinţării apelor din munţii noştri.”[4].
 

Cultul Dunării

 
Care este legătura dintre Ziua Apelor, serbată în perioada interbelică şi Ziua internaţională a Dunării, instituită în urmă cu 25 de ani, aflăm şi din cuvântarea contraamiralului Ioan Bălănescu[5], care, deloc întâmplător, a purtat pseudonimul ,,Danubian”: ,,Ziua Apelor trebuie să deştepte în cugetul şi simţurile româneşti un interes deosebit pentru tot ceea ce este apă curgătoare, râu care poartă în curentul lui lemnăria codrilor, fluviu majestuos care adună rodul holdelor şi le poartă pe vapoare spre mare şi, în sfârşit, de apele mării, unde se înfrăţesc toate neamurile, schimbând între ele produsul muncii şi pământului lor. Apele navigabile sunt pentru viaţa popoarelor izvoare de existenţă, mândrie şi civilizaţie. Bogăţiile apelor, foloasele preţioase pe care omul le-a dobândit şi valorificat pe drumurile fluviilor şi mărilor au dat popoarelor cheia înălţării lor maritime şi economice.
 
Toate descoperirile oceanice au avut la bază călătorii pline de pericole, mânate de gândul aventurilor şi dorinţa bogăţiei şi a gloriei. Cavalerii oceanului, aceşti întreprizi navigatori au avut o credinţă nestrămutată în bogăţia apelor, s-au luptat cu valurile oceanelor într-o epocă de dibuire a ştiinţei navigaţiei şi au trebuit să găsească tezaurele închipuite.
Istoricul navigaţiei Mării Negre este, de asemenea, plin de învăţăminte în ceea ce priveşte luptele purtate între popoare pentru a dobândi supremaţia economică şi politică. Rând pe rând, marinarii romani, greci, bizantini, genovezi, veneţieni şi pizani au intrat în Marea Neagră pe micile lor corăbii, au înfiinţat colonii economice, birouri comerciale, răspândind în bazinul Mediteranei produsele bogate şi variate ale solului nostru. Toate aceste avânturi ale spiritului omenesc au contribuit la crearea şi dezvoltarea civilizaţiilor de-a lungul marilor fluvii, la gurile lor şi pe coastele scăldate de apele mării. Când spunem Ziua Apelor, noi, românii, sintetizăm în cuvântul ape două mari daruri cu care ne-a înzestrat natura: Dunărea şi Marea Neagră.
De ce suntem datori să preamărim Dunărea?
Ca şi strămoşii noştri daci, care considerau Danubiul ca apă lecuitoare de păcate şi o divinizau ca pe un simbol al vieţii şi existenţei lor, noi trebuie să avem Cultul apelor Dunării.
 
Aşezarea geografică a acestui majestuos fluviu ne dă foloase nebănuit de mari. Dunărea formează frontiera noastră de Sud pe o lungime de 700 kilometri şi este prevăzută cu porturi înfloritoare, pe unde se scurg în lumea întreagă cerealele, petrolul, lemnăria şi sarea produse de solul nostru. Nu o dată această frontieră naturală ne-a salvat de năvălitori, punând între ei şi moşia noastră strămoşească un obstacol de ape adânci, greu de trecut, greu de străbătut. Pe apele bătrânului fluviu a existat din vechi timpuri o viaţă marinărească redusă la mijloacele primitive ale epocii şi românii erau iscusiţi pescari, lopătari şi mânuitori dibaci ai luntrilor şi şeicilor pe Dunăre. După Războiul Neatârnării, Marina noastră se adaptează la noile progrese ale arhitecturii navale şi ştiinţei navigaţiei, formează personal de marinari români şi vapoarele româneşti încep să cutreiere apele Dunării.
 
Astăzi privim cu mândrie vapoarele noastre navigând sub tricolorul Țării pe întreaga Dunăre şi înlocuind pe zi ce trece pavilioanele altor ţări, care cuceriseră pe nedrept comerţul fluvial în Dunărea românească. La această creştere a influenţei noastre pe Dunăre a constribuit cu mult Statutul Dunării, acea evanghelie a marelui fluviu, operă isvorâtă din Tratatul de la Versailles şi înfăptuită prin patriotismul şi dibăcia unor mari români, care ne-au reprezentat interesele la Conferinţa de la Paris, imediat după Primul Război Mondial. Prin acest statut s-a statornicit regimul cel mai echitabil şi raţional între popoarele riverane ale Dunării. Fie ca acest regim logic şi împăciutor să se întindă şi la Gurile Dunării până la mare. Iată de ce Dunărea face parte din factorii de frunte ai existenţei şi propăşirii ţării noastre. Lozinca noastră pentru viitor trebuie să fie: ,,Nu putem trăi fără Dunăre, nu putem trăi fără Gurile Dunării”. Mihail Kogălniceanu spunea cu drept cuvânt: ,,Cheia mântuirii noastre este drumul Dunării la marea largă”.
 
Marina Regală Română, neadormită santinelă a hotarelor Dunării, priveşte acest fluviu ca o parte vie din menirea ei istorică. Unităţile Marinei Regale au îndeplinit misiuni grele de apărare pe frontul de apă al Dunării şi rostesc prin graiul meu cel mai simţit omagiu acestui fluviu, cu prilejul Zilei de astăzi. Dunărea este leagănul şi mândria Escadrei noastre de monitoare. Ofiţerii de marină s-au ocupat să cunoască de aproape viaţa acestui bătrân fluviu şi ne facem o datorie pioasă să reamintim preţioasele scrieri asupra Dunării ale colonelului [Mihail] Drăghicescu şi comandorului Eugeniu BotezJean Bart. A doua îndatorire a zilei de astăzi este Sărbătoarea mării noastre, marea care ne scaldă nisipul cald al coastei de Răsărit, ne ascute spiritul, ne căleşte voinţa, ne desmiardă ochiul, ne cheamă la lupta economică a întregului univers. Când spunem apele mării, gândurile ne poartă spre Bosfor şi Dardanele, spre marea liberă, către bazinul mediteranean. Trebuie să înţelegem şi să spunem să ne audă cât mai des şi celelalte popoare, că Dunărea şi Marea Neagră fără Strâmtori n-au nicio valoare pozitivă pentru comerţul nostru maritim. Vrem libertate deplină în Strâmtori, fără această libertate nu ne putem bucura de regimul liber al navigaţiei pe Dunăre. Ziua Apelor este prilejul să spunem cum înţelegem să trăim în Marea Neagră şi fiecare român trebuie să se pătrundă de următorul adevăr: Marea Neagră nu mai poate fi niciodată locul unei singure puteri riverane.
 
Vom considera duşmani de moarte pe acei care ne vor tăia drumul liber către bazinul mediteranean. Acest drum este respiraţia comerţului nostru către mări şi oceane. Iubitorii de mare nu privesc marea numai sub aspectul politic, militar sau economic. Mulţi vin la mare pentru a-şi întări nervii obosiţi, sub biciurile valurilor albastre sau a-şi spori energia fizică în ploaia de raze ultraviolete. Unii, mânaţi de îndemnuri turistice sau iubitori ai poeziei mării, atraşi de romantismul largului, se avântă în călătorii spre Barcelona sau la Malta, beneficiind de navigaţia sigură şi plină de confort a vapoarelor de pasageri româneşti. Puţini iau în piept valurile şi vânturile în excursii pe coasta maritimă, sau în lacurile Deltei Dunării, pe mici yachturi cu motoare şi pânze pentru a gusta plăcerile sporturilor nautice ale mării. Trebuie să fim mulţumiţi că viaţa maritimă românească înaintează – încet, dar totuşi înaintează.
 
Ziua Apelor ne mai reaminteşte o activitate marinărească de pe vremurile de glorioasă amintire ale lui Ștefan cel Mare, activitate care a unit ţara noastră pe mare cu porturile Arhipelagului. Vremuri vitrege au oprit elanul acestor începuturi de viaţă marinărească şi abia la reanexarea Dobrogei la patria-mamă, Marina Regală Română şi-a putut croi un program de pregătire tehnică şi marinărească, formând pe crucişătorul ,,Elisabeta” şi bricul ,,Mircea” ofiţerii şi echipajele Marinei noastre de Război şi Comerciale. Astăzi privim cu mândrie la cele 4 distrugătoare, nava-bază ,,Constanţa”, canonierele şi torpiloarele ce avem în serviciu şi nădejdea noastră de a vedea înfăptuită o flotă puternică şi o bază navală maritimă creşte şi se întăreşte din ce în ce mai mult. Cu prilejul Zilei Apelor trebuie să mărturisim că dorinţa ofiţerilor şi echipajelor Marinei Regale este să navige la mare cât mai mult şi cât mai departe. Legarea prelungită a navelor la cheu aduce ruina Marinei noastre.
 
Suntem bucuroşi că Marina noastră Comercială trăieşte, navigă şi străbate mările cu vapoare conduse de suflete româneşti, arătând altor popoare pavilionul mândru al României întregite. În numele Marinei Regale Române, găsesc cel mai nimerit prilej să adresez tineretului din toată ţara un călduros apel, chemându-l să vină să vadă portul Constanţa cu minunatele lui silozuri şi instalaţii tehnice, să viziteze navele noastre de război şi comerciale, să cunoască şi să înţeleagă frumuseţile mării noastre.
 
Terminând această expunere, ţin să repet câtea gânduri pe care le-am mai spus o dată la o conferinţă despre mare: Lumea românească trebuie să se convingă că ceea ce urmează să se desluşească în puterea covârşitoare a mării nu este numai aerul răcoritor şi ozonat, nu este albastrul curat al apei, nici frumuseţile multicolore ale plajelor ci deasupra elementului sportiv şi decorativ este Marea Noastră, marea ca factor de energie şi prestigiu naţional, marea ca mijloc de apărare naţională şi de afirmare a puterii noastre maritime.”[6].

Sursa foto: Colecţia comandorului (r) dr. Marian Moşneagu

Despre Marian Moşneagu

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 

 
Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Cel mai sentimental navigator În căutarea lui Bălcescu (galerie foto)
 
[1]Marian Moșneagu, ,,Cultul Apelor la români”, Constanța, Editura Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime S.A. Constanța, 2004.
[2]Benares sau Banaras, astăzi Varanasi, unul dintre cele mai vechi orașe din lume, recunoscut drept unul din cele șapte orașe sacre ale Indiei antice.
[3]Mircea Eliade, ,,Apa cu flori și cadavre”, conferință ținută la Radio pe 26 ianuarie 1932.
[4]Dimitrie Leonida, ,,Apele noastre”, conferință ținută la Radiodifuziunea București, pe 23 februarie 1933, ora 19.50.
[5]Viceamiralul Ioan Bălănescu (n. 9 iulie 1878, Marginea, jud. Giurgiu – m.?), comandant al Marinei Regale Române în perioada 13 ianuarie 1934 – 1 noiembrie 1937. Până în preajma Primului Război Mondial a desfăşurat o intensă activitate publicistică, multe dintre poeziile şi articolele sale fiind semnate cu pseudonimul „Danubian”, precum proza „O privelişte în Mediterana”, în „Marea. Antologie de proză şi versuri din scriitori români” (Tipografia şi Stabilimentul de Arte Grafice George Ionescu, Bucureşti, 1912) sau poeziile „Marinarul”, „Aşa e marea” şi „Pribeag”, în „Poezia mărei”, antologie de C. Tonegaro (Minerva, Institut de Arte Grafice şi Editură, 1913). După trecerea sa în rezervă, a continuat să prezinte periodic în revista „Marea Noastră” recenziile unor lucrări de marină publicate în ţară sau în străinătate. De-a lungul vieţii, a publicat impresii şi note din călătoria Galaţi-Rotterdam sub titlul „Din largul Mărei” (1906), „Războiul naval pe înţelesul tuturor”, „Conferinţe ţinute în ciclul: Apele, Dunărea şi Marea noastră”, „Ideea de patrie”, „Puterea maritimă ca factor de civilizaţie şi de apărare naţională”, „Nava cu pânze în trecutul marinăresc”, „Acţiunea Flotilei de Operaţiuni la Turtucaia 1916”, precum şi o serie de articole în „Anuarul Marinei”, „Buletinul Armatei”, „Marea Noastră”, „Revista Marinei” ş.a. [Marian Moșneagu, ,,Șefii Statului Major al Forțelor Navale. Enciclopedie”, București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2016, pp. 75 - 80]
 [6]Contraamiral Ioan Bălănescu, Cuvântare ținută la radio, la Ziua Apelor, 24 iunie 1934.

 

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Peripeții la Ziua Marinei Premiul cel mare (galerie foto)

16 Aug 2019 1175

Aşteptându-l pe „Mircea“ Cartul înrouratelor regăsiri (galerie foto + document)

09 Aug 2019 1031

Aspiranţii sabotaţi de rege Mârțoaga Școlii Navale (galerie foto)

02 Aug 2019 1377

Avatarurile Gărzii de Coastă Reforme „la edec“ (galerie foto)

26 Jul 2019 1846

Prinţul din Răsărit Noul Pitagora (galerie foto)

19 Jul 2019 1527

Germania înarmează România Expertiza lui Năstase (galerie foto)

12 Jul 2019 1884

Cel mai sentimental navigator În căutarea lui Bălcescu (galerie foto)

21 Jun 2019 1795

Provocarea lui Victor Torpilorul din Vaslui (galerie foto)

14 Jun 2019 2740

Sărbătoarea Ultimului Tun Salva de la Năvodari (galerie foto)

31 May 2019 4066

Tort de alge, valuri sparge Vele, stele, caravele... (galerie foto)

17 May 2019 1666

Căsătorie cu bucluc Cine are dreptate? (galerie foto)

10 May 2019 2538

Nea Nae Boier de Cepari (galerie foto)

03 May 2019 1235

Cine repară onoarea Marinei? El a salvat-o! (galerie foto)

26 Apr 2019 1136

Catastrofă navală în Marea Neagră Mai ceva ca „Titanicul“ (galerie foto)

19 Apr 2019 2521

Mare război, mare tărăboi! Prefectul și profitorii (galerie foto)

12 Apr 2019 1309