Nu e valul precum vinul…

Născut la 6 ianuarie 1934, în comuna Vârteşcoiu, jud. Vrancea, Mihai Dobre a optat inițial pentru o carieră în Marină. După ce a urmat cursurile Şcolii Medii Tehnice de Marină, în 1957 a absolvit Facultatea de Artilerie din cadrul Şcolii Militare Superioare de Marină din Constanţa.



După o carieră scurtă în Marina Militară, în calitate de comandant Grup Vedete Blindate, comandant de vedetă dragoare, respectiv comandant Secţie Vedete Dragoare, în luna iunie 1961 a trecut în rezervă.

În perioada 1961-1966 a urmat cursurile Universității de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti, după absolvirea căreia a profesat ca inginer şef al unei ferme viticole și inginer oenolog la un combinat de vinificaţie.

Deși cariera sa în Marină a fost una efemeră, amintirile din această perioadă sunt savuroase.
 

Santinela de la turnul de apă Coiciu

Şef de gardă, subsemnatul. „O noapte liniştită. Luna-şi trimitea cu zgârcenie razele luminoase. Focul de armă a spart liniştea nopţii şi a declanşat alerta Corpului de gardă!
Era perioada nebuniei şi a zvonurilor, din care nu lipseau cele a atacurilor la santinele, a duşmanilor de clasă. Era înainte sau după Budapesta 1956 – nu mai ştiu exact.
Ce ştiu, este că în acea perioadă am dormit îmbrăcat, cu armamentul la capul patului, gata de a-l folosi.

Dar să revin la cele întâmplate şi să mergem la trăgătorul nostru de la Turn (!). Cu automatul Kalaşnikov în mână (micii comandanţi aveau în dotare automate Kalaşnikov 9 mm, iar „restul“, carabine ruseşti cu baionetă în trei muchii, permanentă la armă, rabatabilă în repaus) – am alergat la postul de unde s-a tras. Santinela, coleg de-al meu (nu-mi aduc aminte cine era), era tare speriat. Se simţea asta din inflexiunea vocii, tremura. Mi-a arătat direcţia din care a văzut pe cineva deplasându-se în salturi în direcţia lui.

L-am liniştit cât am putut (şi eu!), am stabilit semnale de recunoaştere între noi – şi altele – legate de alarmarea Corpului de gardă şi a ofiţerului de serviciu. Am pornit târâş pe burtă. Mă opream din când în când şi ascultam! Colegul nu se speriase degeaba. La nici 100 metri în direcţia Nord, de la nivelul solului, când luna lumina ceva mai bine, se creea impresia unui incendiu în mişcare săltată.

M-am apropiat cât se poate de prudent cu automatul armat, gata să ripostez. Când am ajuns suficient de aproape, am constatat că tărăboiul fusese produs de mişcarea unei tufe de ciulin (nu al Bărăganului, ci al stepei dobrogene).

M-am întors la coleg, i-am spus farsa pe care ne-a făcut-o „duşmanul de clasă“, tufa de scaieţi. A doua zi actele pentru justificarea consumării cartuşului nu au creat probleme deosebite.
 

Alertă la poarta din strada Mircea

Garda al cărei şef eram şi urma să o schimbe pe cea veche, intră în posturi. Ştiam că tot personalul care ieşea din școală după ora 22.00, mai ales personalul cantinei compus din femei, tratau ca o bagatelă ieşirea din unitate.

M-am hotărât să pun capăt acestui procedeu care numai disciplină şi securitate nu se numea. Până şi ofiţerii nu se supuneau ordinelor regulamentare. Cazul maiorului Ion Hătneanu era notoriu. Avea un mod inedit de a privi disciplina, pe care o aplica abuziv când era vorba de alţii. Controla santinelele sărind gardul, se apropia ca un hoţ de ele sau mătura cu noi dormitorul (ne târa pe burtă pe sub paturi, că nu strălucea mozaicul de pe jos).

La poartă, am pus în schimbul corespunzător orelor cu probleme pe colegul Fadeev Andrei. L-am pus în temă cu aspectele arătate, cu ordinul de a face uz de armă împotriva celor care nu se supun la somaţie. Între 22.00-23.00 am auzit din Corpul de gardă focul de armă. Am sărit în ghete şi am alergat la postul 1.
În colţul clădirii, ghemuite, dârdâind de frică erau femeile de la bucătărie. Le-am întrebat de ce nu s-au oprit la somaţie. Răspunsul a fost cât se poate de banal: „- Păi n-am făcut-o niciodată!“.
 

Față în față cu un demnitar K.G.B.-ist

Fac precizarea, dacă mai era cazul, că la acea dată nu ştiam absolut nimic despre personajul în cauză.
Eram, dacă-mi aduc bine aminte, în ultimul an de şcoală şi de practică, în stagiu pe distrugătorul D 22. Era vară, marea calmă, soare din belşug. S-a primit ordin ca distrugătorul să meargă la Sulina pentru a-l prelua pe ministrul Forţelor Armate, la acea dată, Emil Bodnăraş, întors de la vânătoare din deltă.

Când am aflat, mult mai târziu, cine a fost acesta, mi se zburleşte părul. Cine este de fapt acest personaj. Ofiţer în Primul Război Mondial, a fugit în Rusia cu solda ofiţerilor, el însuşi ofiţer. Instruit de K.G.B. şi reîntors în ţară cu tancurile ruseşti, a ajuns degrabă în vârful piramidei comuniste. La bord s-a primit ordin strict să nu iasă nimeni pe punte până nu coboară la Constanţa.
Era ora mesei, între 13.00-14.00. Chiar dacă era cald, tambuchiul era închis, hublourile de asemenea. Eram în mare, când se închideau chiar de la plecare, cu interdicţia de a nu fi deschise. M-am postat lângă un hublou să văd cât mai bine sosirea „şefului“.

Şalupa Amiralităţii a acostat la pupa tribord, fără nici un ceremonial la care avea dreptul ca ministru. A coborât cu doi copii, o fată şi un băiat. Îmi amintesc că fata semăna perfect cu el – pistruiată, cu părul roşu, cârlionţat.

După circa 15 minute, fără a cere permisiunea nimănui (e un fel de a spune, pentru că nimeni nu mi-ar fi dat voie), dar curios lucru, n-am spus nici unui coleg intenţia - la 45 de ani, la întâlnire am întrebat doi colegi dacă-şi amintesc de debarcarea mea de pe distrugătorul 22. Habar nu aveau. Ca să fiu sincer, într-un fel am fost mulţumit că am reuşit să-mi ţin gura. (Unul din cei doi este sau a fost mare profesor, în Coiciu, la Institutul de Marină).

Aşa deci, ieşit afară la răcoare, m-a apucat teama. Ce puteam eu să-i spun unei asemenea funcţii, ca un pârlit de cartnic şef. Simţeam furnicături pe şira spinării. Odată plecat, înapoi nu mă puteam întoarce ca un laş. Am continuat să merg, ezitând să grăbesc pasul.

Spre pupa stătea „boss-ul“, pe un luminator de la sala maşinilor. Avea pe el un tricou şi un pantalon de trening. Am mers direct la el, mă văzuse chiar dacă nu o arăta. M-am prezentat milităreşte cu gradul, ca să-l impresionez că era mare (gradul), având permisiunea a-i raporta ceva.

M-a întrebat ce caut la bord. I-am spus că sunt elev la Şcoala Militară Superioară de Marină în practică. „- Şi ce vrei?” (De notat că tot timpul nu s-a mişcat de la locul lui şi nu a arătat că avea vreun interes faţă de ce ziceam eu. Vulpoi bătrân KGB-istul! Am început:

• Actuala pregătire în Marină (la general) nu este satisfăcătoare, nu vom putea la nevoie să facem faţă războiului (asta se şi urmărea).

Se fac economii, navele sunt în conservare, stau mai mult la cheu, iar când ies în raioane de pregătire, multe din ele merg la remorcă.
Marina nu mai are nici o tradiţie, până şi hainele sunt sovietice (negre, cu pantaloni foarte evazaţi).
Nu am mai putut continua că mi-a ordonat scurt: „- Pleacă!“ – atâta doar. Până am ajuns la Constanţa m-am tot gândit ce o să păţesc. Nici prin cap nu-mi trecea conotaţia politică, nici insulta lui „Big Brother“ (fratele cel mare), respectiv Moscova.

O făcusem şi eram hotărât să suport consecinţele. Nu-mi părea rău!…
Ne apropiam de Constanţa, pe punte a început febra pregătirii de acostare. La sosire îl aştepta comandantul Marinei.

La scurt timp după cele relatate (cred că 2-3 zile), o formaţie de nave, condusă de D 22, pleca la Sevastopol, la aniversarea ruperii blocadei nemţeşti. Înainte de plecare se anunţă prin staţia de la bord că următorii: 3-4 persoane, printre care şi eu, se debarcă. Să ne luăm hamacul şi cele necesare pentru dormit la cheu.
În subzistenţă (însă), am fost trecuţi la un dragor de bază, care era acostat cu pupa la cheu. Deci chestiunea fusese premeditată, pentru că întocmirea actelor pentru scoaterea din subzistenţă dintr-un loc şi introducerea în altul, nu se făcea pe vorbe.

Mai târziu, cred că cei care au fost debarcaţi cu mine s-a făcut pentru a distrage atenţia. Până la întoarcerea D 22 am dormit sub cerul liber, lângă digul înalt din faţa Danei zero.
Cu formaţia de nave s-a deplasat şi actorul Mircea Crişan, ambarcat pe nava-comandant, în uniformă de simplu matroz (nu marinar).
Cei care au fost mi-au povestit că i-a distrat teribil pe ruşi în spectacolul dat pe un stadion. Unii din ruşi, marinari şi ei, întrebau pe ai noştri dacă acesta nu-i artistul din filmul „... Și Ilie face sport“ (rulase şi la ei).

Nimeni n-a recunoscut că ar fi adevărat. În acea vreme (1956) nu realizasem grozăvia pericolului la care mă expusesem. Totul în continuare a decurs ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
 

La război cu vedeta dragoare

Nu-mi aduc aminte anul. În timpul unui exerciţiu de luptă – un coleg de vedetă (nu-i spun numele), era să mă facă îngeraş, cu tot cu echipaj (cer scuze dacă termenii militari sunt deficitari – faceţi corecturile de rigoare). Desfăşurarea vedetelor participante în raionul de pregătire s-a făcut conform planului dinainte stabilit, plan de stat major întocmit de un ofiţer mai vechi.
După ceva timp (nu mai mare decât 3-4 ore) primim, prin radio, ordinul să ne deplasăm la vechiul loc. Cum acest ordin era ambiguu, existând două posibilităţi – întoarcerea la locul unde am fost dislocaţi înainte de misiuni, ori locul de acostare în general – acasă.

Cum exerciţiul nu se terminase conform planului iniţial, când am ajuns în dreptul locului meu de staţionare, am semnalizat (la catarg) virarea la babord. În pupa aveam colegul fără nume.
Sigur în viraj (rondou) viteza a fost micşorată, iar nava pierdea din manevrabilitate. Timonierul din pupa şi comandantul lui (care de fapt era în braţele lui Morfeu – zeul somnului la greci), nu schiţau nici un gest că m-ar vedea şi îşi continuau drumul cu toată viteza, cu prova pe mijlocul navei pe care mă aflam.

La bordul propriu începe panica, şeful mecanic (de împrumut - al meu era bolnav – piaza rea!) instiga echipajul la panică, cu colacul de salvare după gât. Striga din toţi plămânii: „-Salvaţi-vă!“.
Atunci l-am înjurat de Dumnezeu, lucru nefiresc pentru mine, şi am căutat să liniştesc echipajul. Nervi întinşi la maxim. Timonierul parcă era hipnotizat, colegul fără nume avea poziţia „Gânditorului de la Hamangia“ şi-şi făcea în continuare somnul, deşi îl bătea în cap puternicul soare al amiezii.

Au dat drumul la sirenă şi m-am pregătit de ce-i mai rău – abordajul. În cap se derulau scheme ale cinematecii mişcărilor celor două nave.
Speriat probabil de zgomotul puternic al sirenei şi fiind destul de aproape, s-a trezit colegul. Evitarea pentru el a fost o simplă formalitate.
 

Cu vedeta 245 la filmare

Am participat împreună cu alte vedete (2 sau 3) la turnarea filmului „Valurile Dunării“. Actori principali: Lazăr Vrabie şi viitorul mare regizor Liviu Ciulei, plecat din ţară în anul 1980.
S-au turnat secvenţe cu vedetele care atacau gara fluvială din Giurgiu. Acţiunea se petrecea noaptea (2-3 nopţi).

Eram la comandă, când prin întunericul dens, văd prova … din pupa, apropiindu-se ameninţător. (Precizez că navigarea în zona de filmare se făcea fără nici o lumină aprinsă).
Am comandat la telegraf „Toată forţa înainte”, dar acesta era mort. Mi-am dat drumul pe barele scării, drept deasupra maşinilor. Tambuchiul era deschis. Am ţipat cât am putut de tare „-Toată forţa înainte!“.

Când am simţit trepidaţia ambelor motoare, am realizat că am scăpat de nenorocire. S-a întâmplat pentru că se arsese o siguranţă la tabloul din sala maşinilor. Nu se gândise nimeni la asta. Cred că şi acum este la fel.

Remedierea ar fi existenţa a două surse de comandă – de la tablou şi separat de la o baterie.
După ce am realizat că am scăpat, am fost pur şi simplu îmbăiat de o transpiraţie abundentă. Acest lucru se repetă şi acum, ori de câte ori scap de un pericol sau emoţii puternice de altă natură, transpir abundent.

Cu vedeta fluvială fără chilă pe mare

Cineva a avut ideea nefericită ca 2-3 vedete fluviale să participe la Ziua Marinei, la Constanţa. Înainte cu câteva zile de a efectua marşul, am fost la Comandamentul Flotilei, chemat de însuşi comandantul ei, contraamiral la 27 de ani, Tudor Simion. La divizion nu s-a spus pentru ce. Nici comandantul meu direct (comandant de divizion), habar n-avea. Nu prea eram în apele mele. Făcusem o prostie pe care puteam s-o evit. Adusesem o vedetă din şantier (eram în comisia de recepţie) şi odată cu ea soţia unui şef de grăniceri, cu grad superior. În ultimă instanţă puteam refuza, motivând dezacordul Comandamentului la cererea prin radio a aprobării.

Am intrat cu teamă pe poarta Comandamentului. Secretara îmi spune că mă aşteaptă tovarăşul contraamiral. Faţa zâmbitoare, destinsă, mi-a alungat repede teama, realizând că nu-i acela motivul – adică pasagerul – sau mai bine zis pasagera. Am rămas surprins când a început să mă întrebe detalii de construcţie a vedetei – flotabilitate, unghiuri de înclinare, pescaj şi altele.
Am plecat de la Comandament năucit. Mă tot întrebam ce-i trebuie amiralului asemenea date când nici cei de la divizion nu le prea ştiau. Abia după ce am primit ordinul de pregătire pentru Constanţa am realizat adevărul – interesul pentru datele constructive ale vedetei.

Pe contraamiral îl simpatizam, chiar dacă mă înjura ca la uşa cortului când veneam la acostare – totdeauna în forţă! Probabil îi plăcea şi lui, altfel era simplu să-mi interzică asemenea manevre.
Am ieşit în mare pe braţul Sf. Gheorghe. Aveam la bord pe contraamiral şi pe comandantul de divizion, căpitanul de rangul 3 Nedelea. La comandă, lângă mine, era contraamiralul, comandantul de divizion nici n-a îndrăznit să urce.

Cât a fost pe navă, am căutat să nu-l deranjez. L-am întrebat doar dacă vrea o cafea. Aveam la bord totdeauna cafea bună – eram cafegiu notoriu. A refuzat. Era îngrijorat, pe faţă i se citea frica maladivă a nesiguranţei. Era tensionat la maximum.

Nu-mi era frică, navigam costier (1-2 km de coastă), o bagatelă pentru mine să ajung înot la mal. Pentru echipaj, pe lângă colacii din dotare, le-am procurat fiecăruia centură de salvare şi i-am obligat s-o poarte tot timpul marşului. Totul a decurs fără incidente.
La Constanţa, în port, am stat acostaţi la doc, unde era mai multă linişte (mă refer la Sfânta MARE). Când bătea Sudul, în port se formau valuri care conveneau vedetelor, care nu erau construite pentru aşa ceva. Timonier am avut un militar minunat, Garganciuc, care în viaţa civilă lucra ca impiegat de mişcare în Gara de Nord – avea liceul de specialitate C.F.R.
Am amintit de el pentru că, stând cu ei, dormind la navă, am observat şi unele ciudăţenii – de exemplu, în timp ce li se servea masa, îi spuse veselarului să-i aducă şi felul 2; încurcat, acesta (nu mâncase felul 1) îi aduse şi degrabă-l răstoarnă peste ciorbă. L-am întrebat de ce această combinaţie? Răspunsul bizar ne-a lăsat fără replică: „- Tot acolo merg amândouă!“.
La întoarcere n-am mai avut musafiri; având precedentul, a dispărut şi teama.
Oricum, navigaţia aceasta pe mare poate fi considerată o premieră în Marina Română.


Bibliografie: Contraamiral de flotilă (rtr) Niculae Ştefan, Comandor (rtr) ing. Nistor Mitea, „Monografia primei promoții de învățământ superior a Marinei Militare Române”, Lucrare editată sub egida Asociaţiei Absolvenţilor Academiei Navale „Mircea cel Bătrân“ – ALUMNI-ANMB, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Coordonator: Comandor dr. Marian Moșneagu, Editura Ex Ponto, Constanța, 2012


Sursa foto: Colecția Mihai Dobre


Despre Marian Moşneagu

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017) și „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, București, Editura Militară (2019).


Citește și:

Bucătarul reginei