Lumea marinarilor

Ocolul lumii la 20 de ani! Căpitanul decorat de Sultan (galerie foto)


Fiul Anetei şi al funcţionarului vamal Ion Bălescu, Constantin Bălescu s-a născut pe 12 ianuarie 1864, la Turnu Severin[1]. La scurt timp după naştere, familia s-a mutat la Călăraşi. Rămas orfan de mamă la numai 11 ani, şi-a câştigat existenţa dând meditaţii şi ocupând un post de pedagog.
 
Atras de meseria de marinar, s-a prezentat la concursul care desemna candidaţi pentru Şcoala Navală din Brest, la 15 septembrie 1881 numărându-se printre elevii acesteia. Devenit aspirant în Marina franceză, între 1883 şi 1884 a efectuat un stagiu de practică la bordul cuirasatului „Redoutable”. Ulterior a participat la o călătorie în jurul lumii, efectuată de nava-şcoală franceză „Reine Blanche”[2], experienţă care i-a permis acumularea unui volum important de cunoştinţe de navigaţie, tactice şi tehnice. Avea avantajul că vorbea foarte bine limbile franceză şi engleză şi satisfăcător spaniola, italiana şi germana.
 

 
A urcat treptele ierarhiei militare, fiind înaintat în grad de la aspirant (1 august 1883), locotenent (1 aprilie 1887), căpitan (10 mai 1891), maior (8 aprilie 1896), căpitan-comandor (28 noiembrie 1903), comandor (10 mai 1907), contraamiral (10 mai 1913)[3] la viceamiral (1920).

Început de carieră... cu cântec

În primii ani de activitate a ocupat o serie de funcţii în cadrul Inspectoratului Porturilor (1 august 1886), precum comandant pe o şalupă de grăniceri (20 iulie 1886-1 ianuarie 1887), ofiţer la bordul bricului „Mircea” (16 aprilie-11 mai 1887), comandant al şalupei „Smârdan” (15-20 mai 1887) şi comandant al şalupei „Rahova” (27 noiembrie-1 decembrie 1887).
 
„Caracter tăcut şi posomorât, neglijent, nu are autoritate asupra oamenilor, trăieşte retras, arată puţin zel, nu are aptitudine pentru marină, slab cu inferiorii, puţin scrupulos, inteligenţă limitată şi capacitate în consecinţă, pricepe greu. Are dorinţa de a se perfecţiona în arma sa. Este încă tânăr şi desigur se va îndrepta, este util în serviciu, pe bastimente, fiind ieşit din Şcoala Navală de la Brest. I s-a încredinţat misiunea de a conduce oamenii pentru a lucra în Arsenalul de Construcţiuni Navale de la New-Castle”[4] - au fost primele impresii pe care i le-a făcut colonelului Ioan Murgescu, comandantul Flotilei, la 1 aprilie 1887.                
 
În anul 1887, sub conducerea sa au fost trimise nouă grade inferioare la Arsenalul de construcţii navale de la New Castle şi şase la Le Hâvre, pentru supravegherea construcţiei crucişătorului comandat în Anglia[5] şi a torpiloarelor aflate în construcţie în Franţa[6].  La 1 octombrie 1887, colonelul Ioan Murgescu îl considera un „Ofiţer puţin scrupulos în serviciu, neglijent, nu are autoritate asupra oamenilor; este încă tânăr, desigur se va îndrepta. Ţinuta lasă de dorit.”[7].
 
La rândul său, generalul Nicolae Dumitrescu Maican îl aprecia drept un „Ofiţer inteligent, instruit, însă moale. Îl cred însă corect în conduită şi serviciul său. Nu are iniţiativă şi nici multă autoritate.”[8]. În perioada 1 mai 1889-10 mai 1891 a fost îmbarcat ca ofiţer de calcule şi tir pe crucişătorul „Elisabeta”. A participat la voiajele de instrucţie ale navei, în primul an, în Marea Mediterană, cu escală la Constantinopol, şi, în al doilea an, cu vizite la Smirna, Chios, Alexandria, La Valetta, La Goulette, Villefranche, Toulon, Tanger, Cadiz, Brindisi, Ancona, Trieste, Pola, Fiume, Corfu, Suda, Pireu, Salonic, Constantinopol şi Constanţa[9].
 
„În campania de vară pe crucişătorul „Elisabeta“, locotenentul Constantin Bălescu a fost un excelent ofiţer. A condus cu inteligenţă şi exactitate serviciul cu care a fost însărcinat şi s-a ocupat cu calcule şi tir. Foarte bun ofiţer de cart“[10]. În calitate de şef ierarhic superior, în decembrie 1889 comandantul Flotilei, îl caracteriza, de asemenea, laudativ: „Foarte bun ofiţer de bord. Conduită foarte bună, ţinută foarte corectă. Fiind vechi în grad, va trebui a se îmbarca pentru a-şi face stagiul“[11].
 
În următorii doi ani - 1890 şi 1891 -, a participat, ca ofiţer de calcule şi tir la bordul crucişătorului „Elisabeta“, la voiajele de instrucţie ale navei-amiral. În primul an, aceasta a navigat în Marea Mediterană, cu escală la Constantinopol. În cel de-al doilea an, marşul a durat cinci luni, cu vizite la Smirna, Chios, Alexandria, Malta, Tunis (portul La Goulette), Villefranche, Antibes, Cannes, Toulon, Gibraltar, Cadix, Spezzia, Livorno, Palermo, Pireu, Salonic şi Constantinopol. La Constantinopol, locotenentul Bălescu a primit, de la însuşi sultanul Abdul Hamid al II-lea, prima sa decoraţie, Ordinul „Medgidie“.
 
Colonelul Ioan Murgescu, comandantul Flotilei, evidenţia în caracterizarea din octombrie 1890: „Locotenentul Bălescu merită a fi propus la înaintare la alegere... Este un ofiţer distins, care a profitat de studiile ce a făcut în Şcoala Navală de la Brest. Serios, serveşte foarte bine. Conduită foarte bună“[12]. „Ca ofiţer de calcule şi tir s-a condus în mod excelent. Este capabil, instruit, inteligent şi studios. La finele campaniei a fost înaintat (la gradul de căpitan – n.n.)” - îl caracteriza şi comandantul „Elisabetei”, colonelul Vasile Urseanu. La 10 mai 1891 a fost repartizat la Arsenalul Flotilei.

Conflictul de la Sulina

Pe 8 aprilie 1892 a revenit la Inspectoratul Porturilor[13], unde a îndeplinit funcţia de comandant al Companiei I a portului Sulina şi al staţionarului „Bistriţa” (1 mai 1892-16 aprilie 1894), navă destinată serviciului de carantină. Întrucât în anul 1892 pe coastele Rusiei şi cele ale Asiei izbucnise o epidemie de holeră, la Sulina s-au primit ordine severe privind intrarea în port a navelor provenind din ţările contaminate. În această situaţie s-a produs un incident, provocat de pasagerul rus „Olga” care, sfidând regulile regimului de carantină, şi-a continuat drumul spre intrarea în port, fără a ţine cont de avertismentele primite din partea şalupei româneşti „Rahova”. După două lovituri de avertizare, la ordinul său şalupa a executat, cu tunul de la bord, o lovitură în catargul din prova navei, avariindu-i coşul. În aceste împrejurări, comandantul navei ruse s-a decis să oprească şi să respecte măsurile hotărâte de guvernul român.
 
„Căpitanul Bălescu C. s-a condus foarte bine în serviciile sale de la Sulina. A supravegheat bine serviciul de carantină de la Sulina. Are conduita morală foarte bună. Este un ofiţer de viitor care va aduce însemnate servicii Flotilei, prin instrucţia şi tactul său corect”[14] - aprecia colonelul Ioan Murgescu. La 28 aprilie 1894 s-a îmbarcat, ca ofiţer la bord, pe nava-şcoală „Mircea”, cu care a efectuat prima parte a campaniei de instrucţie în Marea Neagră. În partea a doua a vizitat porturile Taranto, Ancona, Veneţia, Trieste, Pola şi Constantinopol.
 
Comandantul navei-şcoală, locotenent-colonelul Ilie Irimescu, îl apreciază ca: „Bun ofiţer, posedă toate cunoştinţele necesare armei sale şi caută să se perfecţioneze. A fost însărcinat cu calculele nautice şi timonierie. S-a achitat prea bine de acest serviciu, ca ofiţer de cart, execută bine serviciul, dar într-un mod zgomotos. Conduita lasă de dorit în ceea ce priveşte ordinea şi dispoziţiunile luate de superiori, deşi le execută punctual, totuşi le discută în careu cu ofiţerii inferiori gradului său. Ţinuta îngrijită.“[15]. Aprecierile negative au fost estompate de către inspectorul general al Flotilei, generalul Ioan Murgescu: „Găsesc injuste notele date de comandantul bricului „Mircea“[16].
 
Maiorul Nicolae Barbieri, inspectorul Porturilor, îl apreciază, în martie 1895, cu calificativul foarte bine: „Pe timpul cât a comandat Compania a I-a a porturilor s-a achitat foarte bine de datoria sa, căutând a aduce îmbunătăţirile posibile atât în organizarea companiei, cât şi în instrucţia trupei“[17].
 
În calitate de director al Flotilei, colonelul Vasile Urseanu menţine „cu satisfacţie“ toate notele bune date de şefi săi: „Îndeplineşte toate condiţiunile pentru a se putea prezenta la examenul de maior şi, prin conduita sa în serviciu şi aptitudine, merită să înainteze la alegere“[18]. În noiembrie 1895, căpitanul Bălescu susţine şi promovează cu excelenţă examenul de maior. Inspectorul General al Marinei, generalul Ioan Murgescu menţionează: „Va trebui cât mai curând ambarcat pe nave, căci este mult timp de când nu a navigat.“[19].
 
De la 1 martie 1895 a funcţionat, timp de un an, la Administraţia Centrală a Războiului din cadrul Ministerului de Război, iar de la 1 aprilie 1896 a revenit la Inspectoratul Navigaţiei şi Porturilor, fiind numit căpitan de port clasa I al portului Constanţa[20]. La 8 aprilie 1896, ofiţerul este avansat la gradul de maior. Acelaşi general revine cu recomandarea scrisă de a fi ambarcat, motivându-se: „Este detaşat de aproape doi ani de zile în serviciul Ministerului de Război, unde lucrează cu multă silinţă şi se ţine bine la curent cu programele Marinei. Pentru formarea sa ca ofiţer trebuie să se îmbarce pe mare cât mai curând.“[21].  
        Începând cu 1 aprilie 1897 a preluat funcţia de comandant secund al crucişătorului „Elisabeta”, navă cu care a participat la efectuarea unor lucrări hidrografice ale portului Constanţa şi ale radei acestuia, la trageri de artilerie la ţintă şi la lansări de torpile[22].
        „Este un bun ofiţer superior de marină. S-a pus în curent cu practica serviciului la bord, de la care a fost privat prin lunga detaşare la uscat. Va trebui ambarcat din nou în calitate de comandant şi atunci îşi va completa desigur cunoştinţele practice ale serviciului. Conduită foarte bună”[23] – aprecia generalul Ioan Murgescu, în calitate de inspector general al Marinei.
        La 1 aprilie 1898 a fost numit comandant al bricului „Mircea”, cu care a navigat numai pe Marea Neagră. În partea a doua a campaniei a vizitat porturile bulgare Burgas şi Varna, prilej cu care a fost decorat de principele Ferdinand al Bulgariei cu Ordinul „Sf. Alexandru“ clasa a IV-a.
        A fost apreciat că „a condus foarte bine comanda bricului „Mircea“, şi că s-a ocupat de instrucţia ofiţerilor şi a echipajului.“[24].
Comandant al Şcolilor Marinei
        Odată cu punerea în aplicare a Legii de organizare a Marinei Militare din 1898 şi cu mutarea Şcolilor Marinei la Constanţa, la 1 octombrie 1898, concomitent cu funcţia de comandant al bricului „Mircea“,  a devenit şi directorul acestora.
        În această calitate, a depus eforturi susţinute pentru aducerea şcolilor la Constanţa şi instalarea lor într-un imobil adecvat. După vizitarea mai multor clădiri, a optat pentru cele situate pe Strada Ceres, respectiv Strada Franceză din Constanţa, adresându-se primarului urbei cu cererea de a aproba închirierea acestora pentru trei ani Diviziei de Mare[25]. Ca urmare, începând cu anul 1899, Şcolile Marinei au funcţionat la Constanţa.
        În calitate de director al Şcolilor Marinei, a fost la fel de bine apreciat: „Locotenent-colonelul Bălescu C. se ocupă cu multă stăruinţă de şcoli şi aduce reale servicii Marinei. Este un ofiţer studios şi cu „mult viitor“, consemna în Foaia sa de apreciere, în octombrie 1899, contraamiralul Ioan Murgescu.[26].
        Aflat la conducerea Şcolilor Marinei, a redactat cursurile „Războiul maritim”, „Cursul de navigaţie şi idrografie” şi „Morala militară” care, expunând principii şi metode de acţiune ale Marinei Militare, precum şi norme de educaţie morală întemeiată pe cultul datoriei şi al patriei, au constituit o bază de cunoştinţe profesionale şi etice pentru ofiţerii care au frecventat aceste instituţii sau Şcoala de Război, unde a fost profesor şi director.[27].
        Comandorul Emanoil Koslinsky, comandantul Diviziei de Mare, în subordinea căruia se aflau Şcolile Marinei, aprecia Cursul asupra moralei pe care îl preda locotenent-comandorul Bălescu „drept meritoriu“, subliniind faptul că „ofiţerul posedă o instrucţie întinsă asupra tuturor ramurilor armei şi s-a achitat foarte bine de îndatoririle sale. Figurează pe tabloul de înaintare la alegere şi merită a înainta. Conduită exemplară. Ţinută corectă.“[28].
   În octombrie 1901, inspectorul general al Marinei, contraamiralul Ioan Murgescu aprecia cu calificativul „Foarte bine” modul în care ofiţerul a condus corpul Şcolilor Marinei, socotindu-l „un ofiţer studios şi bun comandant de vas, merită a fi avansat la alegere. Este pe tabloul de anul trecut. Conduită foarte bună, ţinută corectă“[29].
       Comandantul Divizie de Mare considera necesar să fie menţinut şi anul acesta pe tabloul de alegere la gradul de căpitan-comandor, unde figura de doi ani consecutiv.
La comanda crucişătorului „Elisabeta”
        De la 1 aprilie 1901 a preluat comanda crucişătorului „Elisabeta”. „Este bine cunoscut de toţi şefii săi pentru a mai fi nevoie să fie notat detaliat. Asemenea şi valoarea sa personală îl plasează între excelenţii ofiţeri superiori ai acestei arme”[30] – îl aprecia în octombrie 1901 comandantul Diviziei de Mare, căpitan-comandorul Sebastian Eustaţiu.
        În calitate de comandant al crucişătorului, a executat, împreună cu bricul „Mircea”, o recunoaştere a coastei Asiei şi a Bosforului. În prezenţa ministrului de Război, Dimitrie A. Sturdza, a condus un exerciţiu de lansare a unei torpile, pe timp de zi şi de noapte, ultima fiind o premieră pentru ofiţerii specializaţi în arme sub apă[31].
        Inspectorul general al Marinei, comandorul Emanoil Koslinski, nota, în noiembrie 1901: „A comandat cu distincţiune crucişătorul „Elisabeta“. Menţin propunerea de a fi înaintat la alegere“[32].
        La rândul său, ministrul de Război, Dimitrie A. Sturdza îl aprecia ca un „ofiţer inteligent, învăţat, zelos, care dă multă speranţă pentru viitor.“[33].
        Ca urmare, în anul 1903 a fost înaintat la gradul de căpitan-comandor.
        Între 1 aprilie 1902 şi 1 aprilie 1905 a funcţionat la Administraţia Centrală a Războiului.
        La 1 aprilie 1905 a preluat comanda Diviziei de Mare şi a crucişătorului „Elisabeta”.
        Pe 10 aprilie 1905, a participat la festivitatea organizată cu prilejul intrării în dotarea Serviciului Maritim Român a navei de pasageri „România“. În onoarea acestui eveniment, crucişătorul a tras 21 salve de salut.
        Anul 1905 confirmă pe deplin calităţile sale de comandant de crucişător, reuşind să pună ordine în organizarea serviciului la bord şi în starea de curăţenie a bastimentului.
        În luna iunie 1905, când cele trei nave de război ale flotilei ruse din Marea Neagră - cuirasatul „Kneaz Potemkin Tavriceschi”, torpilorul „Tsuape” şi torpilorul „Flagg” -, ale căror echipaje s-au răzvrătit, au ancorat în rada portului Constanţa, Constantin Bălescu a fost pus într-o situaţie similară celei din 1892 cu pasagerul rus „Olga”, fiind obligat să-şi asume libertarea de decizie într-o problemă delicată privitoare la debarcarea marinarilor în portul Constanţa.
        În timpul unei convorbiri pe care a avut-o cu Matiuşenko, conducătorul marinarilor revoluţionari ruşi, consultând „Codul internaţional” potrivit căruia nu exista un tratat de extrădare cu Rusia, Bălescu a garantat viaţa şi libertatea celor aproape 800 de marinari ruşi, membri ai echipajelor răsculate, respingând în modul cel mai categoric orice posibilitate juridică de extrădare[34].
   Inspectorul Marinei, comandorul Emanoil Koslinski, aprecia în noiembrie 1905: „S-a distins prin a negocia cu ocazia incidentului sosirii vaselor răzvrătite ruseşti la Constanţa, pentru care a fost decorat cu Ordinul „Coroana României“ clasa a III-a. Îndatoririle sale de şef de corp le îndeplineşte bine“[35].
   La cele 11 capitole din Foaia de Observare, acelaşi şef îl nota astfel:
   1. Aptitudini fizice = Favorabile.
   2. Facultăţi intelectuale = Superioare.
   3. Cultură generală = Superioară.
   4. Instrucţia militară = Superioară – s-a distins prin conferinţe şi scrieri asupra armatei.
   5. Aptitudini militare, în comandă pe teren = Comandă cu energie şi patriotism.
   6. Educaţie militară = Completă.
   7. Facultăţi morale = Superioare.
   8. Îndeplinirea serviciului = Cu distincţiune.
   9. Justificarea notelor = Trimis în misie în străinătate.
   10. Relaţiuni = Vârsta 421/2 ani. În grad 3 ani. În serviciu 23 ani. Decorat cu „Coroana României“ clasa a III-a.
   11. Propuneri = Îl propun pentru înaintare, la alegere, la gradul de comandor[36].
       În anul 1906 a fost însărcinat să supravegheze recepţia navelor şi materialelor comandate în şantierele din Trieste şi Londra.
Referitor la reorganizarea Marinei Militare, în presa centrală a vremii se consemna: „Galaţi, 22 mai. - Se ştie că s-a votat un credit de 11.000.000 lei pentru reorganizarea Marinei noastre de Război. Iată amănunte complete asupra măsurilor ce s-au luat în acest sens: Dl. căpitan-comandor Constantin Bălescu a fost numit inspector general pentru construirea noilor nave, iar dl. maior Aurel Cupşa, inginer clasa I a fost detaşat la Triest, unde se construiesc 4 monitoare pentru Dunăre.  În vederea construirii torpiloarelor, a plecat la Londra dl. căpitan Ştefănescu, însoţit de următorii absolvenţi ai Şcolii de Marină: Constantinescu Victor, Marinescu Constantin, Petrovici Petre şi Dinulescu Ioan. Au mai plecat  ataşaţi la Casa Soter-Harlé, pentru studierea electricităţii, absolvenţii Trişu Alexandru şi Ionescu Constantin. Azi pleacă la Triest delegaţii Ministerului de Război, spre a supraveghea lucrările de construcţie ale noilor vase; ei vor fi urmaţi de dl. sublocotenent Gheorghiu Ioan şi de absolvenţii Şcolii de Marină: Costache Nicolae, Burchi Gheorghe, Baroc Constantin şi Theodor Şerban.”[37].
        Ajuns în Trieste, în calitate de preşedinte al Comisiei de supraveghere, la 19 iunie 1906 a înaintat locotenent-comandorului Angelo Frunzianescu un raport prin care anunţa ruta pe care urma să se deplaseze pentru recepţionarea materialelor necesare Marinei: Viena, unde urmau să fie preluate plăcile de cuirasă pentru monitoare, Pilsen, unde se construiau tunurile de 47 mm cu care urmau să fie dotate vedetele fluviale, Berlin, unde trebuia să studieze un nou proiect de torpilă autumobilă fluvială prezentat de firma „Schwartzkopff” şi Paris, unde fuseseră comandate tunuri la firma „St. Chamond” şi mine la firma „Sautter Harlé”[38].
        La 10 mai 1907 a fost înaintat la gradul de comandor.
        Într-un raport înaintat la 13 iunie 1907 Ministerului de Război se menţionează că acesta se afla la Londra, recepţionând, în urma încercărilor efectuate, vedetele fluviale construite în şantierul englez.[39].
        La 1 ianuarie 1908 a fost numit director al Arsenalului Marinei din Galaţi, funcţie pe care a îndeplinit-o până în 1911, simultan cu cea de comandant al Diviziei de Dunăre.
        Sub comanda sa, navele Diviziei de Dunăre au executat în timpul verii trageri de artilerie la Topalu şi Mahmudia, au instalat baraje de mine şi au participat la manevre care au avut drept scop pregătirea de luptă a echipajelor.
        Inspectorul General al Marinei Militare nota în Foaia de apreciere a ofiţerului: „Prin instrucţia sa întinsă şi activitatea ce dezvoltă aduce cele mai bune servicii.“[40].
        Aflat la comanda Diviziei de Dunăre în cadrul manevrelor din anul 1909, i s-au adus critici asupra modului în care a condus Escadra. Reproşurile au vizat depărtarea de Programa de Instrucţie, neglijând partea practică. În momentele combinate a condus pentru prima oară o întrunire de vase de luptă şi a probat lipsă de aplicaţiune practică în operaţiunile strategice şi tactice desfăşurate. Cu ocazia inspecţiilor, arăta comandantul Marinei, „am constatat că personal a fost ocupat pe timpul campaniei de instrucţie şi că a profitat îndeajuns. Nu destul de disciplinat, discută ordinele. Are simţul datoriei mai puţin pe cel al camaraderiei. Are dezvoltate: simţul onoarei, al curajului militar, al răspunderii etc. A scris o carte despre morală. Conduita a lăsat de dorit. Bastimentele au fost însă prea mult întrebuinţate cu focurile aprinse, aşa că aparatele motoare şi căldările au avut de suferit.“[41].
        Participând la manevre pe lângă trupele Diviziei a 9-a, comandantul acesteia, generalul Ioan Culcer aprecia: „Comandorul Bălescu a luat parte la manevrele combinate cu Flotila pe lângă trupele Diviziei a 9-a în atacul asupra coamelor Ienice Mari şi Cernavodă. A comandat cu pricepere trupele de uscat, ţinând legătura cu ele. S-a ţinut prea mult la înălţimea avangardei şi în ziua a 2-a s-a imobilizat prea mult în faţa bateriilor de coastă de pe coama Cernavodă. Manevra a fost satisfăcător condusă.“[42].
        Fire orgolioasă, a cerut în termeni nepotriviţi şi „fără drept“ anularea criticii ce s-a făcut de către comandantul Marinei referitoare la operaţiunile combinate ale Diviziei de Dunăre, pe care a comandat-o pe timpul manevrelor. Demersul său s-a  soldat cu o pedeapsă cu „aspre observaţiuni“ dată de către ministrul de Război, cu avertizarea „că în caz de a persista sau dacă va da prilej de cea mai mică nesupunere“[43] cazul se va fi prezentat M.S. Regelui, Comandant de Căpetenie al Armatei şi Marinei.
        în Foaia de observaţie pe anii 1908-1909, comandantul Marinei a subliniat că „a fost pedepsit cu mustrare scrisă pentru că a înaintat o reclamaţiune nefondată, confuză a unui ofiţer şi cu care ocazie s-a dovedit o completă lipsă de control şi mare neglijenţă asupra actelor oficiale şi a ofiţerilor de sub comanda sa.“[44].
        Nuanţe la fel de critice adaugă contraamiralul Sebastian Eustaţiu, comandantul Marinei, şi în aprecierea pe anul 1909: „Şi în acest an a condus instrucţia şi serviciul Diviziei de Dunăre. În calitate de comandant al Escadrei şi-a probat lipsa de practică, ocupându-se mai mult de partea teoretică. Este cam slab în manevre şi în conducerea Escadrei. În ziua de 17 august, la plecarea Escadrei din serviciu în formaţie, monitorul „Brătianu“ s-a pus pe uscat pe bancul de la Simieni. Din cercetarea faptelor s-a dovedit reaua conducere, nereguli în ordine şi mişcări... Discută ordinele scrise şi le comentează, justifică reclamaţiunile subordonaţilor săi, deşi nefondate. Are putere de muncă dar nu o întrebuinţează toată pentru arma sa.“[45].
        În anii 1910 şi 1911, comandorul Bălescu s-a aflat în continuare într-o perioadă critică. La comanda Arsenalului Marinei merge „foarte rău“, după cum rezultă din notarea inspectorului general al Marinei. Acesta arată că „la vizita Arsenalului s-au găsit lipsă de la serviciu, fără ştirea directorului, inginerul şi mecanicul şef. Nu era la curent cu lucrările, dezordine şi neglijenţe grave, lipsă nemotivată de la program.“[46].
        Deşi a confirmat că este un ofiţer cu vaste cunoştinţe generale şi marinăreşti şi remarcabile aptitudini marinăreşti, i se impută caracterul prea teoretic al acestora şi faptul că educaţia sa militară „a probat că este şubredă“. S-a considerat că „pare decis a se pune pe lucru“[47]. În final se propune să nu fie discutat pentru înaintare.
        La capitolul pedepse din Memoriul personal mai apar o mustrare verbală şi una scrisă, amnistrate de comandantul Marinei.
În Ministerul de Război
        Începând cu 28 iunie 1911 a fost numit şef al Secţiei Marinei din cadrul Ministerului de Război[48], funcţie pe care a îndeplinit-o atât în timpul campaniei militare din 1913, cât şi în primul an de război, 1916-1917.
        „În calitate de şef de stat-major al Marinei, şi-a îndeplinit serviciul mulţumitor, dar fără tragere de inimă. Orgolios, se apreciază singur prea favorabil, se crede neîndreptăţit, nu are simţul realităţii. Orice funcţie în Marină i s-ar da, oricât de superioară ar fi o găseşte inferioară înaltelor sale calităţi. În speranţa că va simţi realitatea când va avea răspunderea, îl propun la înaintare la gradul de contraamiral”[49] - constata contraamiralul Sebastian Eustaţiu, inspectorul general al Marinei.
        La 24 iunie 1912 este numit la Statul Major al Armatei din Ministerul de Război, unde se alege cu o caracterizare plină de aprecieri negative. Inspectorul General al Marinei, contraamiralul Sebastian Eustaţiu continuă să-l taxeze, subliniind că „în calitate de şef de stat major al Marinei şi-a îndeplinit serviciul mulţumitor, dar fără tragere de inimă. Acest ofiţer, dacă ar vrea, ar putea să aducă servicii Marinei. Orgolios, se apreciază singur prea favorabil, se crede neîndreptăţit, nu are simţul realităţii. Orice funcţie în Marină i s-ar da, oricât de superioară ar fi, o găseşte inferioară înaltelor sale calităţi. În speranţa că va simţi realitatea când va avea răspunderea, îl propun la înaintare la gradul de contraamiral.“[50].
        Ca director al Serviciului Marinei din Marele Cartier General s-a implicat în elaborarea ordinii de bătaie, emiterea ordinelor de acţiune şi aprovizionarea Marinei.
        „În această calitate (detaşat la secţiunea Marinei în Statul Major General - n.n.) a participat la lucrările privitoare Marinei: pregătirea mobilizării pe timpul campaniei din Bulgaria. Un sfătuitor competent şi luminat, ca auxiliar pentru execuţie de toată nădejdea. În toate lucrările de mobilizare să fie consultat în ceea ce priveşte concursul Marinei la transporturi, apărarea frontului în cooperarea Marinei cu trupele de uscat pentru că are judecată dreaptă şi idei precise. Vede just şi departe”[51] - remarca şeful Statului Major General, generalul Alexandru Averescu.                                                          
       Pe frontul Marelui Război
        Prin Î.D.R. nr. 1 909 din 7 mai 1916, în calitate de director superior al Marinei în Ministerul de Război, a fost numit preşedinte al Comitetului Consultativ al Marinei.
        În această calitate, ca delegat din partea Ministerului de Război, împreună cu inginerul inspector general G. Popescu, director al Serviciului Hidraulic, delegat din partea Ministerului Lucrărilor Publice şi colonelul ing. Aurel Cupşa, şeful Serviciului Tehnic al Marinei Militare, au constituit Şantierul Naval Mobil, care a devenit operaţional pe 1 august 1916. Comandant şi director tehnic al acestuia a fost numit inginerul şef clasa I Aurel Cupşa iar ajutor, locotenentul ing. C. Ionescu[52].
        În anul 1916 a fost şi preşedintele Comisiei pentru examenul de maiori (locotenenţi-comandori în Marină - n.n.).
        Pe timpul Primului Război Mondial a dirijat şi a îndrumat, din Marele Cartier General, acţiunile Marinei Române pe fronturile Dunării şi Mării Negre. Sub comanda sa, în vara şi toamna anului 1917, când bateriile şi artileria monitoarelor au bombardat cu maximă eficacitate poziţiile inamice de la Tulcea şi Galaţi, Marina a înregistrat succese notabile. Prin misiunile îndeplinite în acest an de război, Marina a facilitat acţiunile operative ale armatei române, împiedicând trecerea Dunării de către inamic. În 1918, flota a participat la ocuparea porturilor dunărene şi la scoaterea barajelor de mine.
   O misiune delicată a fost mandatul de preşedinte al Comisiei Româno-Ruse, calitate în care a semnat, pe 14 ianuarie 1918 st.n., la Brăila, Convenţia Specială a Comisiei de Armistiţiu a Puterilor Centrale (Armistiţiul de la Focşani), condusă de viceamiralul V.A. Hopmann. Înţelegerea prevedea ca „pe tot timpul cât va dura Armistiţiul de la Focşani, toate ostilităţile, operaţiunile militare şi orice pregătire în acest scop încetează pe întreaga Marea Neagră şi contra coastelor din partea tuturora (...). S-a stabilit o linie dreaptă imaginară de demarcaţie, care pornind de la farul Olinca, ce se afla la Gura Braţului Sf. Gheorghe, se termina la jumătatea distanţei dintre poziţiile turce şi ruse pe coasta Mării Negre în Asia Mică, într-un punct care se găsea aproximativ la est de Tirabolu, la 4105' latitudine Nord şi 38056' longitudine Est (după Greenwich). În Convenţie era prevăzut că „forţele navale şi aeriene ruso-române, precum şi forţele navale şi aeriene ale celorlalte ţări ale Înţelegerii nu pot depăşi spre Sud această linie; tot astfel nici forţele navale şi aeriene ale celor patru Puteri Centrale aliate nu pot trece la Nord de această demarcaţie.“[53].
   În condiţiile demobilizării marinarilor din Flota de Operaţiuni pe Dunăre, ministrul de Război a aprobat cererea sa în legătură cu întoarcerea în ţară a echipajelor navelor comerciale românești, închiriate flotei ruse pe perioada războiului, care se aflau la Sevastopol, baza principală a flotei ruse din Marea Neagră, ocupată de inamic[54].
       Pe 1 iunie 1918, contraamiralul Constantin Bălescu a fost numit director superior şi inspector general al Marinei.[55]
       O realizare importantă a mandatului său o reprezintă propunerea de a se înfiinţa o bază navală fluvială la Brăila. Aceasta a fost înfiinţată la începutul lunii mai 1919, fiind condusă iniţial de comandorul Mihail Mihăilescu, secondat de căpitanul Ciornei. Prin Decizia Ministerială nr. 241 din 24 mai 1919[56], s-a stabilit personalul de deservire, atribuţiile sale şi bugetul acesteia. Pe 18 iulie 1919, Arthur Văitoianu, ministrul de Război, a aprobat ca această bază navală, subordonată iniţial Statului Major al Intendenţei, să depindă direct de Minister[57].
În luna octombrie 1918, fiind decretată a doua mobilizare, la ordinul său navele au îndeplinit misiuni de capturare a materialului naval german şi de alungare a echipajelor inamice.
În această calitate, imediat după război s-a confruntat cu pericolul crescut al minelor pe coasta maritimă românească, care periclitau mult navigaţia în zonă. Ca urmare, a iniţiat un raport înaintat regelui Ferdinand, prin Ministerul de Război, în care argumenta convingător necesitatea de a se procura nave speciale pentru dragarea minelor şi completarea măsurilor de pescuire a celor aruncate la coastă, printr-o operaţie de dragare sistematică. Avea convingerea că prin aceste mijloace tehnice noi se vor asigura controlul şi balizarea drumurilor sigure de navigaţie, garantându-se pe deplin siguranţa navigaţiei în apropierea coastelor noastre.
   Întrucât Consiliul de Miniştri autorizase Ministerul de Război să cumpere patru canoniere dragă-mine pentru constituirea primului divizion de nave specializate pentru dragaj maritim, existând deja o propunere a Misiunii Navale franceze pentru cedarea, prin vânzare, a 4 canoniere dragă-mine tip „Chiffone“, s-a solicitat un decret prin care să se hotărască înfiinţarea unei unităţi specializate în cadrul Diviziei de Mare.
   Astfel, prin Înaltul Decret nr. 284 din 29 ianuarie 1920, începând cu 1 ianuarie 1920, s-a înfiinţat Diviziunea de canoniere dragă-mine, în subordinea Diviziei de Mare, cu reşedinţa la Constanţa, cu scopul de a „organiza dragarea sistematică a zonelor minate pe coasta maritimă românească, a face controlul drumurilor sigure de navigaţie şi de a da avize pentru navigatori cu privire la zonele curăţite de mine şi cele periculoase.“[58].
   Până la organizarea definitivă a Marinei, s-a decis ca aceste patru nave să primească denumirile canoniera „A“, canoniera „B“, canoniera „C“ şi canoniera „D“[59].
   Canonierele au început dragajul propriu-zis în toamna anului 1922, după o îndelungată pregătire a echipajelor, prin exerciţii specifice efectuate pe mare. În perioada mandatului său, canonierele A, B, C, D au intrat în serviciu cu denumirea „Locotenent-comandor Eugen Stihi“, „Căpitan Dumitrescu Constantin“, „Locotenent Lepri Remus“ şi „Sublocotenent Ghiculescu Ion“.
   Navele au participat la misiuni de dragare a minelor în zona coastelor româneşti şi balizarea paselor de navigaţie, precum şi la pregătirea practică a cadeţilor, prin realizarea unor marşuri de instrucţie în Marea Neagră şi în Arhipelagul grecesc[60].
   În anul 1920, au intrat în serviciu cele două contratorpiloare „Mărăşti“ şi „Mărăşeşti“[61], utilizate intens la instruirea contingentelor de marinari şi monitoarele „Ardeal“, „Bucovina“ şi „Basarabia“[62], primite ca despăgubiri de război de la fostul Imperiu Austro-Ungar.
        Pentru perioada 1916-1918, şeful Marelui Stat Major însărcinat cu comanda Armatei, generalul de corp de armată Constantin Prezan, aprecia: „Contraamiralul Bălescu C. a fost însărcinat cu comanda Marinei Militare de la începutul campaniei, cum însă Marina noastră a fost pusă, până acum în urmă, sub ordinea rusă, contraamiralul a îndeplinit mai mult o funcţie de inspector al Marinei, stând la Marele Cartier General, serviciu de care s-a achitat prea bine. A fost delegat de Marele Cartier General în Comisia de Armistiţiu, în ce priveşte chestiunile de apă, însărcinare de care s-a achitat în mod cât se poate de bine.
        Îl propun pentru gradul de amiral, dacă se va prevedea la Marină acest grad.“[63].
        După un an, Ministrul de Război, generalul Arthur Văitoianu încheia seria calificărilor contraamiralului Bălescu într-o notă dezarmantă: „Regret că nu pot să mă unesc cu notele din trecut date acestui ofiţer general de marină. Credinţa mea este că starea de decadenţă în care se găseşte Marina în această zi i se poate imputa şi sie. Îi lipseşte darul de a închega în jurul său corpul ofiţeresc de marină, având cariera sa terminată.“[64].
        Ca urmare, În baza Î.D.R. nr. 4733/3.11.1920, la 1 noiembrie 1920 a demisionat, părăsind cadrele active ale Marinei Militare, cu gradul de viceamiral, după o lungă perioadă de activitate prodigioasă pusă în slujba armei pe care a iubit-o şi a servit-o cu devotament pilduitor.
        La 3 noiembrie 1920 a predat oficial comanda Marinei [65].
        În acelaşi an a mai funcţionat, pentru scurt timp, ca preşedinte al Comitetului Consultativ al Marinei.                                                               
Opera sa enciclopedică
        Constantin Bălescu a fost membru al Societăţii Geografice Române, preşedinte al Cercului Militar şi membru al Tribunalului Maritim.
        Prin Decizia Ministerială nr. 70 din 31 ianuarie 1924 a fost numit în Comisia pentru revederea şi punerea în concordanţă a Legii şi Codului de jurisdicţie al prizelor maritime.
        A publicat numeroase articole în revistele de specialitate şi a susţinut conferinţe precum „Războiul maritim”, „Navigaţie şi idrografie”, „Morala armatei”, „Filosofia armatei”, „Filosofia războiului”, „Fundamentul ştiinţific al ierarhiei”, care s-au bucurat de o unanimă apreciere.
        Împreună cu locotenent-comandorul Paul Rădulescu, a întocmit capitolele dedicate Marinei pentru „Enciclopedia Română”, publicată de dr. Corneliu Diaconovici, din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiei pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, în trei volume, la Editura W. Krafft din Sibiu, între anii 1898-1904[66].
        Pentru meritele sale deosebite, de-a lungul întregii cariere a fost distins cu Ordinul „Medgidie”, în grad de Ofiţer (1890)[67], Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler (1892)[68], Ordinul bulgar „Sf. Alexandru” clasa a IV-a (1898), Ordinul „Coroana României” în grad de Ofiţer (Î.D. nr. 2 445/1900), Ordinul rus „Sf. Stanislas”, clasa a II-a (1901), „Semnul onorific de aur pentru serviciul de 25 de ani” (28 octombrie 1904), Ordinul „Coroana României” în grad de Comandor (1905)[69], Ordinul austriac „Coroana de Fier” clasa a II-a (16 februarie 1909), Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler (1912)[70], Medalia „Avântul Ţării” (1913)[71], Ordinele ruse „Sf. Vladimir” clasa a III-a şi „Sf. Ana” clasa a II-a cu spade şi stea, Ordinul francez „Legiunea de Onoare” în grad de Ofiţer[72].
Omagiu postum
        S-a stins din viaţă pe 5 noiembrie 1929, fiind înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Bellu Militar din Capitală[73]. La trecerea sa în nefiinţă[74], căpitan-comandorul Octav Nedelcu sublinia: „Amiralul Bălescu a reprezentat în Marină, în cea mai înaltă accepţiune, ideea de muncă, cinste şi pricepere şi toată lumea în Marină ştie că el n-a avut partizani, ci numai admiratori ai acestei întreite valori.”[75].
        La rândul său, comandorul Ioan Bălănescu a precizat: „S-a stins în apusul unei seri, singuratic, ca un filosof atenian, un marinar de rasă, un spirit occidental de o rară şi sclipitoare inteligenţă, o minte superioară care înmagazinase, ani de-a rândul, o bogăţie mare de cunoştinţe militare, tehnice, sociale şi filozofice.
        Corpul său, înfăşurat în tricolorul naţional, a fost purtat pe un afet de tun, cu mari onoruri, la locul de veci, întovărăşit de comandanţi şi ofiţeri de frunte ai Marinei şi de un numeros grup de admiratori şi prieteni.
        Iubirea neprecupeţită a camarazilor şi prietenilor îşi are izvorul în admiraţia către omul de adevărată valoare, în spiritul lui de dreptate şi în idealurile înalte care l-au călăuzit în viaţă.
        El a pus jaloanele Marinei moderne, el a cules din cărţi principiile şi metodele tehnice, care aveau să formeze temelia de cunoştinţe profesionale ale unei pleiade de ofiţeri, care astăzi ocupă locuri de frunte în conducerea Marinei de război şi Marinei comerciale.
        Marele său merit este că a căutat, prin toate mijloacele, ca pregătirea tehnică a ofiţerilor să fie însoţită de o solidă instrucţiune şi educaţiune morală, întemeiată pe cultul datoriei şi al patriei.
        În cursul carierei a ocupat toată gama de demnităţi militare la care avea dreptul să aspire un ofiţer de elită, care îşi făcuse studiile, cu aprecieri elogioase, în Şcoala Navală de la Brest.
        Intrat în Marina noastră mică în anul 1883, aduse cu el un material bogat de cunoştinţe tehnice şi o experienţă temeinică de navigaţie din voiajul în jurul pământului, pe care îl terminase pe o navă-şcoală a Marinei Franceze.
        Mai târziu este chemat la toate posturile de comandă mai importante ale Marinei şi în misiunile ce i se încredinţează se achită în mod eminent, prin mintea sa ageră şi variatele sale cunoştinţe.
        Profesor la Şcoala de Război, director şi profesor la Şcoalele Marinei, elaborează cursurile „Războiul maritim” şi „Morala militară”, care fac epocă prin ideile şi factura lor originală.
        În incidentul marinarilor răzvrătiţi de pe vasul rusesc „Potenkin” arată foarte mult tact, curaj şi o rară energie, determinând predarea cuirasatului către autorităţile navale române.
        Ca supraveghetor superior al construcţiei monitoarelor de Dunăre în Şantierul din Triest, dovedeşte înaltele sale cunoştinţe tehnice, iar în urmă luând comanda Escadrei de Dunăre, timp de doi ani, pune o muncă perseverentă, ca să fixeze primele principii de doctrină în tactica fluvială.
        În Războiul de Întregire a Neamului, ocupă postul de comandant al Marinei la Marele Cartier General, de unde dirijează şi îndrumează toate acţiunile Marinei pe fronturile de Dunăre şi Mare.
        Plecat din Marină în anul 1920, după o carieră de 37 ani, nu a încetat un moment a iubi instituţiunea pentru care şi-a jertfit cei mai frumoşi ani ai vieţii, inima lui bătând cu aceeaşi putere pentru idealurile mării şi Marinei româneşti.
        Trei ani de-a rândul, Liga Navală Română a avut cinstea să-l asculte în savantele sale conferinţe de propagandă maritimă.
        Scuturând praful cronicilor bătrâne, el îşi propunea să adune din documentele istorice toate dovezile de mărturisire ale unei tradiţii şi vieţi marinăreşti a Neamului Nostru, din cele mai vechi timpuri şi să dovedească aptitudinile românului pentru navigaţia pe mare.
        În vara aceasta călătorind cu distrugătorul „Mărăşeşti” de la Constanţa la Balcic, şi-a mărturisit satisfacţia de a vedea navele noastre dotate cu aparate moderne de luptă şi personalul de specialitate instruit şi bine format. Părăsind distrugătorul, a zis: „Iată una din cele mai frumoase zile ale mele!”.
        Se pregătea să ne facă o surpriză, în cursul acestei ierni, intenţionând să dezvolte la Liga Navală o conferinţă cu subiectul „Românii ca navigatori”. Planul general era gata, planşele conferinţei deja întocmite.
        Moartea ni l-a răpit tocmai în mijlocul acestor preocupări intelectuale superioare.
        Amiralul Bălescu a ocupat un loc de onoare printre scriitorii militari ai ţării, fiind înzestrat cu puternice însuşiri de a cerceta şi a da soluţiuni în toate problemele militare şi maritime. Conferinţele sale „Filosofia Armatei”, „Filosofia războiului” şi „Fundamentul ştiinţific al ierarhiei”, sunt modele de cugetare profundă, întinsă cultură şi de cea mai măiastră formă de expresiune a ideilor.
        Amiralul Bălescu a onorat „Revista Marinei” cu o serie de articole de specialitate, care au înălţat valoarea revistei printr-o colaborare nepreţuită, ca stil, gândire şi fond superior de cunoştinţe.
        Ne plecăm cu smerenie în faţa operei de conducere, organizare şi pregătire tehnică şi morală realizată de acest mare amiral în Marina noastră şi exprimăm omagiul de adâncă recunoştinţă pentru toată munca sa rodnică, dându-l ca pildă vie generaţiilor viitoare de marinari.”[76]
   Pe 24 octombrie 1889 s-a căsătorit la Galați cu Emilia Cetățeanu. A avut patru copii: Ionel Octavian (n. 2 iunie 1893), Constantin (n. 17 octombrie 1895), Mircea Emil (n. 9 mai 1898 – d. aprilie 1902) şi Dumitru Dan (n. 1 noiembrie 1906).
   În urmă cu 35 de ani, cel mai mare dintre fiii săi,  inginerul Ionel Octavian Bălescu, îi scria directorului Muzeului Marinei Române, comandorul Nicolae Petrescu: „… Vă mai aduc la cunoştinţă că am cerut la Brest unele documente referitoare la tatăl meu şi alte documente ale epocii. Comandantul de acolo mi-a răspuns extrem de amabil, spunându-mi că scrisoarea mea i-a atras o deosebită atenţie, dar cum arhivele lor sunt foarte reduse, a îndrumat scrisoarea mea la Paris, la centrul unde sunt depozitate arhivele Marinei Franceze.
        Cum nu am primit încă nimic de la Paris, am revenit acum în ambele părţi.
        Dar, câte s-au schimbat de-atunci! … şi Şcoala Navală nu mai este la Brest, unde adresasem eu scrisoarea ci… la [Lanvéoc] -Poulmic!; au trecut doar 100 de ani /1882/, iar în vara anului care vine, s-au scurs 75 de ani de la „Afacerea Potemkin”.
        Acum 4 ani – uite cum trece timpul! – v-au vizitat doi fraţi ai mei. Unul, cu doi ani mai mic, care locuieşte la Bruxelles, la fiul lui, care este profesor la Universitatea de acolo, iar celălalt, mai mic cu 15 ani, dar care astăzi nu mai este…
        Mi-au spus că v-au lăsat nişte fotografii, cu dorinţa de a le mări.
        În acest sens, v-aş ruga să măriţi şi fotografia tatălui meu, în uniformă de elev al Şcolii Navale din Brest, ce vă trimisesem prin dl. Comandor Simionescu.”[77].
        O stradă din Bucureşti[78], puitorul de mine 274 şi Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale din Mangalia îi poartă numele.
                                
Despre Marian Moșneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moșneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanța. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) și ale Facultății de Litere, Istorie, Drept și Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universității „Ovidius” Constanța (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) și șef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 

Citește și:
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemă, ci și un standard de viață“ (galerie foto)
 
„Taifunul“ Regelui Mihai Ultimul yacht al Dinastiei (galerie foto)
 
[1] Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.), Fond Direcţia Cadre şi Învăţământ, Registru control 61, fila 14.
[2] V. Firoiu, „... Aveţi o ţară frumoasă ca un cântec. Dialoguri despre România şi români”, Bucureşti, Editura pentru Turism, 1973.
[3] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală, dosar nr.crt. 38/1921, f. 38.
[4] Comandor (rtg) Nicolae C. Petrescu, ,,Cu tricolorul la catarg. Comandanţi ai Marinei Militare în Războiul pentri Întregirea României”, Piteşti, Editura şi Tipografia Europroduct, 2002, p. 11.
[5] Este vorba despre crucişătorul ,,Elisabeta”, nava-amiral a Marinei Române, intrată în serviciu la 4 noiembrie 1888 şi de torpiloarele ,,Smeul”, ,,Sborul” şi ,,Năluca”, sosite în ţară la 6 octombrie, respectiv 22 octombrie 1888. Detalii la Ion Ionescu, Georgeta Borandă, Marian Moşneagu, ,,Noi contribuţii la istoria Marinei Militare Române”, Constanţa, Editura ,,Muntenia & Leda”, 2001, pp. 224-225.
 

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Cu „Eforie“, pe Sena şi Tamisa Un periplu cu ştaif (galerie foto)

15 Mar 2019 703

Prieten cu marea şi oceanul Pe valurile vieţii (galerie foto)

08 Mar 2019 829

Călăii lui tata Matei (II) Nora demască ororile Securității (galerie foto)

01 Mar 2019 924

Destin de submarinist Cel mai tânăr comandant (galerie foto)

15 Feb 2019 1266

De la Matei citire Vaporul cel mare (galerie foto)

08 Feb 2019 1074

Revoluţia lui Cico Ultima baricadă (galerie foto)

25 Jan 2019 1433

Copilul răsfățat al Marinei A împlinit 100 de ani! (galerie foto)

18 Jan 2019 3782

„Taifunul“ Regelui Mihai Ultimul yacht al Dinastiei (galerie foto)

04 Jan 2019 1539

Mesagerele Marii Uniri (II) Pierderea petrolierului „Unirea“ (galerie foto)

28 Dec 2018 1990

Mesagerele Marii Uniri (I) Pe Dunăre şi Marea Neagră (galerie foto)

21 Dec 2018 1165

Un decembrie îndoliat (II) Recviem pentru „Sadu” (galerie foto)

14 Dec 2018 1969

Un decembrie îndoliat (I) Digul morţii (galerie foto)

07 Dec 2018 1144

Aristocratul periscoapelor Cruciera recunoştinţei (galerie foto)

30 Nov 2018 1013

Reforma bate pasu’… de defilare! Ministerul dezleagă misterul (galerie foto)

23 Nov 2018 853

Controversa de la Școala Navală Ofițer sau gentleman? (galerie foto)

16 Nov 2018 1365