Vara nu-i ca iarna, Constanţa nu-i Madagascar!

Primarul Radu Mazăre se distrează în Madagascar. Nu pot să mă gândesc decât la celebrul comandant-pinguin care se îndrăgostise de o păpuşă alături de care dansa la/pe bordul avionului. Sau la girafa, leul, zebra şi hipopotămiţa care, mânaţi de dorinţa de aventură, s-au trezit în Madagascar printre lemurieni. Sau de King Julian, conducătorul lemurienilor, dansator de clasă şi amator de distracţii. Cum s-ar fi încadrat primarul Constanţei printre toate aceste personaje? De minune. Che Guevara al nostru, Fidel Castro-ul, James Bond-ul, Jack Sparrow-ul, ofiţerul nazist şi ce roluri o mai fi jucat el de-a lungul vremii, îşi continuă aventurile exotice aşa cum JK Rowling a continuat seria Harry Potter. Nu ştiu dacă pentru un individ de vârsta lui este o atitudine normală, aceasta ludică şi neprevăzută. Sau, poate că a atins vreo criză androgină pe care nu o poate stăpâni, sau poate că nici nu-şi doreşte. Mazăre se simte bine în rolul său principal, cel de veşnic adolescent. Numai că, acum, ne-a dat bomba şi a fugit. Ne-a lăsat cu grijile iernii şi a plecat la căldurică. Am rămas cu gândul la facturile astronomice pe care le vom primi la iarnă şi cu speranţa că poate, într-o zi, vom vedea şi noi ţinuturile însorite ale Madagascarului. Dar pentru noi, slabe şanse. „Nu ştiam că aveţi aşa un oraş frumos!", mi-a spus ieri o ne-constănţeancă. Aşa e, avem! Dar am uitat. Pentru că ne uităm înspre alte zări, către alte continente, către Papua Noua Guinee sau Madagascar. Pentru că aici, la noi acasă, vedem numai lucrurile urâte, pentru că ni se reproşează votul, pentru că ni se pun condiţii. Pentru că, de oricare parte a baricadei s-ar afla politicianul, Constanţa tot urâtă pare din interior. Pentru că nu mai vedem frumuseţea oraşului nostru, nu-l mai iubim, aşa cum nu ne mai iubim nici ţara, din aceleaşi acuze. Nu mai este ţara noastră, ci a lui Băsescu. Nu mai este Constanţa noastră, ci a lui Mazăre. Şi aşa, din oraş în oraş, din sătuc în sătuc, am ajuns să ne detestăm ţara. Şi am ajuns la concluzia că oricine are un Mazăre al lui şi că, oricare ar fi situaţia, ni-l merităm pentru că îl tolerăm. Da, avem un oraş frumos, este adevărat. Dar noi ce facem pentru el?