O călătorie prin oraşul Tulcea (1878-1918) (III) - activitatea edilitară şi dezvoltarea economică (galerie foto)

Activitatea edilitară. Din punctul de vedere al activităţii edilitare, oraşul cu centrul său istoric se conturează prin construirea unor imobile impunătoare, constituite din parter şi etaj, cu o arhitectură specifică centrelor de producţie şi schimb. Parterul imobilelor particulare, cu uşi masive, îmbrăcate în fier, era folosit pentru prăvălii, iar etajele, rezervate locuinţelor, aveau ca element comun, des întâlnit, balcoanele cu fier forjat, dovedind măiestria meşteşugarilor fierari de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
 

 
În afara vieţii administrativ-edilitare, Tulcea, ca port, la Dunăre, deschis călătorilor (negustori sau turişti), a cunoscut o dezvoltare importantă în domeniul construcţiilor în perioada imediat următoare independenţei şi reunirii Dobrogei cu România. Acest progres s-a datorat personalităţilor (în trecere sau stabilite aici) care au deţinut diferite funcţii şi care s-au implicat în dezvoltarea edilitară, economică, socială şi culturală a oraşului. Acestea au impus şi o dezvoltare importantă a arhitecturii, o arhitectură cu caracter oriental-balcanic.
 
După cum am punctat în articolele anterioare, primarii şi prefecţii judeţului Tulcea au avut o contribuţie majoră în modificarea aspectului edilitar al oraşului, fiecare dintre aceştia fiind preocupaţi de construirea de şcoli, biserici, clădiri administrative, îmbunătăţirea străzilor şi extinderea perimetrului de locuire, ridicarea unor monumente istorice, a unor busturi aparţinând unor personalităţi ale oraşului, a unor băi populare, a spitalului judeţean, a unei grădini publice, a Camerei de Comerţ, a băncilor populare, toate îmbunătăţind traiul locuitorilor tulceni.
 
În anul 1886 în Tulcea se deschide o tăbăcărie de opinci, aparţinând fraţilor Prodanof, modernizată apoi în anii 1912, pentru ca din anul 1915 ea să producă talpă pentru armată. Una dintre cele mai importante fabrici ale oraşului era cea de cherestea a lui Atanasie Ivanof, care funcţiona din 1894, fiind situată între Dunăre, strada Isaccei şi malul sud-estic al ghiolului Ciuperca şi care a fost cumpărată, în 1897, de Naum V. Sotiriu şi de Alexe Avramide care, din 1908 rămâne unic proprietar.
 
Numele lui Alexe Avramide a rămas în istoria şi în memoria tulcenilor în primul rând prin frumoasa casă pe care şi-a construit-o la sfârşitul secolului al XIX-lea (1897), o frumoasă clădire cu interioare pictate cu motive florale şi cu stucaturi, pe strada Sf. Nicolae, vizavi de biserica românească şi care azi adăposteşte Muzeul Casa Avramide - Casa Colecţiilor.
 
Între 1894-1903 au fost construite şcoli: pe strada Sfinţii Împăraţi - o şcoală primară de fete şi alta de băieţi, iar pe strada Mircea Vodă o şcoală primară de băieţi.
 
Anul 1899 aduce în arhitectura edilitară a oraşului o nouă construcţie: Banca Naţională din Tulcea, vizavi de Biserica „Sf. Gheorghe, care a funcţionat până în 1928.
 
Asociaţia „Liga pentru propăşirea Dobrogei” are un merit deosebit prin implicarea în ridicarea monumentului care cinsteşte memoria eroilor căzuţi în timpul luptelor Războiului de Independenţă, şi care marchează momentul reunirii Dobrogei cu Țara. Monumentul a fost înălţat pe acropola colnicului Hora în anul 1899 şi este opera a doi artişti: George Vasilescu şi Constantin Bălăcescu.
 
Constantin Bălăcescu a realizat monumentul lui Mircea cel Bătrân, statuie care din anul 1903 a fost amplasat la intersecţia principalelor artere din centrul oraşului, în apropierea Palatului Administrativ. Un rol important în ridicarea celor două monumente l-a avut prefectul Ioan Neniţescu (mai multe informaţii despre activitatea edilitară a prefectului Ioan Neniţescu au fost prezentate aici).

În capătul nordic al Pieţei Mircea, între 1900-1903 s-a amenajat Grădina Publică Centrală. Grigore Antipa a fost cel care s-a îngrijit de construcţia clădirii Administraţiei Pescăriilor Statului. Această clădire s-a ridicat între anii 1904-1907, în partea de S-V a oraşului.
 
În anul 1907 s-a construit clădirea noului Palat Administrativ al Portului Tulcea. Din nefericire, acesta a fost demolat de către autorităţile comuniste. În aceeaşi perioadă se amenajează şi zona portuară a oraşului, iar strada Isaccei a fost transformată în arteră comercială.
 
Între anii 1911-1922 se deschide Banca de Scont. Aceasta va funcţiona într-un imobil construit de către inginerul Teodor Flamaropol.
 
Activitatea edilitară din oraş a determinat deschiderea carierelor de piatră de pe dealul Mahmudiei şi Babadag (funcţionale până în 1910).
 
Piatra extrasă din aceste cariere a fost folosită la pavarea străzilor principale. Astăzi se mai păstrează câteva străzi şi trotuare astfel pavate, strada Gloriei, Mahmudiei, parţial strada Libertăţii. Din păcate, lucrările edilitare precum alimentarea populaţiei la reţeaua de gaze au deranjat aceste străzi care nu-şi mai păstrează forma iniţială. O altă problemă o reprezintă lipsa meşterilor pricepuţi în aranjarea pavimentului din piatră.
 
Edilii nu au omis nici problema apei potabile, atât de necesară traiului populaţiei tulcene. În anul 1909 ziarul local „Lupta” publica un articol sub titlul „Situaţia Judeţului Tulcea, progresele făcute de judeţul Tulcea în cursul ultimului an în direcţia administrativă economică, culturală, sanitară”, în care preciza din expunerea făcută de prefectul I. C. Atanasiu în faţa membrilor Consiliul General al Judeţului, la capitolul „Chestia apei în oraş”: „Tot în legătură cu chestiunea sanitară, îmi fac plăcerea a vă aduce la cunoştinţă că chestiunea apei potabile în oraşul Tulcea, o chestiune vitală pentru locuitorii săi, este definitiv rezolvată. Graţie interesului şi muncei fără de preget depus de consiliul comunal al oraşului Tulcea, în frunte cu primarul său D-l Elefterie Nicolescu, s-a stabilit bazele înţelegerei asupra furnizărei cu apă filtrată şi ozinificată oraşului”.
 
Câteva luni mai târziu, în aprilie 1910, se desfăşura în Tulcea o întâlnire liberală la care erau invitaţi toţi locuitorii oraşului. Adunarea avea loc în sala Aivazian, iar motivul acestei întâlniri era acela de a mulţumi guvernului pentru împrumutul bănesc acordat autorităţilor locale, împrumut ce urma să rezolve situaţia alimentării cu apă din oraş: „Cu toate că întrunirea n-a fost anunţată decât cu vreo 3-4 ore înainte, sala Aivazian era foarte bine populată cu tot ce are Tulcea mai distins în toate ramurile activităţii. Au fost fruntaşi de-ai comerţului şi industriei, mari proprietari, profesori, avocaţi, institutori, muncitori agricoli şi manuali - toţi adunaţi să sărbătorească succesul de a se fi putut - după o aşteptare de 32 de ani - obţine împrumutul de 1.600.000 lei cu care se vor îndeplini în oraş cele mai vitale nevoi îmbunătăţindu-se astfel starea sanitară şi culturală a Tulcei”, scria ziarul „Lupta” în articolul său.
 
După obţinerea acestui împrumut, rezultatele nu au întârziat să apară. În septembrie 1910, acelaşi ziar local publica un articol cu titlul „Punerea pietrelor fundamentale la lucrările apei; la construcţia palatului de justiţie şi la 3 localuri şcolare”. Evenimentul se desfăşura într-un cadru solemn, în prezenţa prim-ministrului Ion C. Brătianu, a P.S. Episcopul Dunării de Jos, a inginerilor Saligny, N. N. Săveanu, secretar general al Ministerului de Interne, a domnului Berceanu, şef de cabinet al prim- ministrului, a domnului Ghica, prefect de Constanţa, a domnului Rădulescu, inginer-conducător al liniei ferate Tulcea-Medgidia.
 
Atmosfera era de sărbătoare, oraşul împodobit frumos, iar cetăţenii îl aclamau pe domnul prim-ministru ori de câte ori îl vedeau. Primăria organizase un banchet unde s-au ţinut discursuri, care mai de care pline de avânt şi patriotism.
 
„La punerea pietrei fundamentale a lucrărilor pentru aducerea apei au vorbit P.S. Episcop Nifon al Dunărei de Jos, dl. Elefterie Nicolescu primarul oraşului cărora le-a răspuns dl. Prim-ministru. La punerea temeliei palatului de justiţie au vorbit P. S. Episcop şi dl. Dumitrescu, preşedintele Tribunalului local. Dl. prim-ministru a răspuns la aceste cuvântări.
La punerea temeliilor pentru şcoli a vorbit dl. revizor şcolar T. Gheorghiu căruia i-a răspuns d. Prim-ministru. La banchet dl. Prim-ministru a ridicat un toast pentru Rege şi Dinastie. Apoi P.S. Episcop şi d-nii Ion C. Atanasiu prefect, N. Comşa preşedintele consiliului judeţean şi decan al baroului, Elefterache Nicolae, primarul oraşului, au toastat pentru d. Ion I. C. Brătianu. Seria toasturilor a fost încheiată prin magistralul discurs, plin de avânt şi patriotism, rostit de d. Prim-ministru care a închinat pentru P.S. Episcop şi pentru d. prefect Atanasiu”.
 
Eforturile autorităţilor locale nu au rămas fără ecou. În „Monografia oraşului Tulcea” datată 1928, se preciza faptul că: „În anul 1913 Tulcea avea străzi pavate cu piatră cubică, cu trotuarele din piatră cioplită şi legate cu ciment. Piaţa centrală pavată în întregime. Uzina de apă funcţiona în parametri normali, îndestulând cu apă filtrată pe toţi locuitorii. Asistenţa sanitară era bine organizată, cu personal medical suficient. Spre miazăzi se înşiruiau: Palatul Comisiunii Europene a Dunării, cu o vastă grădină, apoi Spitalul, iar, mai încolo, la bariera şoselei Babadag, Cazarma Regimentului 33, Arestul Judeţului şi marele depozit de apă filtrată pentru distribuirea în oraş”.
 
Din registrul pentru distribuirea salariilor funcţionarilor din serviciul Uzinei de apă Tulcea pe luna aprilie 1914 se constată faptul că uzina beneficia de un număr 6 angajaţi, începând cu data de 1 octombrie 1913, după cum urmează: Ion Camerzan - şef mecanic - salariu lunar de 300 lei, Angheluţă Ilie - agent mecanic - venit lunar de 170 lei, Matei Ifrim - ungător - venit lunar 80 lei, Petre Parfenti - ungător - venit lunar 80 lei, Ion Cosmici - gardian - venit lunar 60 lei, Ion Patrici - gardian - venit lunar 60 lei.
 
În luna martie a anului 1915 Uzina de apă beneficia de 6 angajaţi după cum urmează: Ionel Camerzan - şef mecanic - salariu lunar de 300 lei, Vasile Țonea - agent mecanic - venit lunar de 170 lei, Matei Ifrim - ungător - venit lunar 80 lei, Petre Parfente - ungător - venit lunar 80 lei, Ion Cosmici - gardian - venit lunar 60 lei, angajat din 1 ianuarie 1915, Ion Patrici - gardian - venit lunar 60 lei.
 
În anul 1914 în judeţul Tulcea s-au terminat construcţiile clădirilor Palatului Comisiei Europene a Dunării, Spitalului comunal, Cazărmii pentru Regimentul de Vânători, Regimentul 33, Regimentul 73 Infanterie şi clădirea Arestului Judeţean.
 
Până la momentul Primului Război Mondial, centrul istoric al oraşului - corespunzător şi centrului comercial -, cuprins între port şi intersecţia străzii Elisabeta Doamna (dispărută) cu străzile Ștefan cel Mare (dispărută), Basarabilor (Păcii), Babadag, Sf. Nicolae (Progresului), Isaccea şi Carol (Gării), s-a stabilit definitiv, căpătând un aspect modern, european.
 
Dacă până la izbucnirea Primului Război Mondial centrul istoric al oraşului Tulcea se conturase definitiv, azi, la 100 de ani diferenţă, nu mai putem vorbi de existenţa unui centru istoric. S-au păstrat câteva clădiri, presărate pe ici, pe acolo, ca o minune pe care modernitatea nu a reuşit încă să le distrugă, dar, pe care, după cum se poate lesne observa, nu timpul reuşeşte să le ucidă, ci dezinteresul autorităţilor şi nepăsarea oamenilor.
 

Dezvoltarea economică a oraşului Tulcea

 
La momentul 1878 Tulcea era cel mai important oraş dobrogean. Treptat însă, locul acesta i-a revenit Constanţei, graţie, în mare parte, construirii podului de la Cernavodă, a căii ferate şi, mai ales, a portului.
 
Agricultura. Pentru judeţul Tulcea agricultura (cultivarea de cereale) a constituit principala preocupare a populaţiei, fiind astfel considerată şi principala ramură economică. După 1878 legislaţia românească (1882, 1885, 1889, 1893, 1908) a reglementat proprietatea imobiliară în Dobrogea. Aceste reglementări au contribuit la delimitarea vetrele satelor şi oraşelor, a izlazurilor şi a pădurilor comunale, la individualizarea loturilor particulare. În acest context, şcolile şi bisericile au beneficiat de terenuri pentru întreţinere. Suprafaţa cultivabilă a judeţului Tulcea a crescut de la 51.900 ha în 1879, la 198.048 ha în anul 1916.
 
În luna septembrie 1910, preţurile (preţ pe hectolitru) cerealelor practicate în oborul Tulcea se prezentau astfel (maxim-minim): - grâu 11,60-7,50; secară 6,75-6,25; porumb 9,50-6,25; orz 5,80-5,23; ovăz 4,30-3,50; mei 6,83-6,25; rapiţă 17,50-12,50; fasole 15,80-15; in 27,50-12,50.
 
Mişcarea oborului de cereale a oraşului Tulcea pentru anul 1911 se prezenta astfel: 6.943 kg grâu, 18.397 kg secară, 1.375 kg porumb, 37.865 kg orz, 896 kg ovăz, 63 kg mei, 1.589 kg rapiţă, 1.178 kg fasole, 1.403 kg in.
 
Un tabel comparativ pentru mişcarea oborului de cereale Tulcea arată următoarele cantităţi de cereale: anul 1906 - 77.888 kg, anul 1907 - 66.032 kg, anul 1908 - 28.445 kg, anul 1909 - 33.286 kg, anul 1910 - 77.521 kg, anul 1911 - 84.556 kg, total general - 367.528 kg cereale. Dintre cerealele ce au fost tranzacţionate prin oborul de cereale în perioada 1906-1911 se numără grâul, secara, porumbul, orzul, ovăzul, meiul, rapiţa, fasolea şi inul.
 
În anul 1912 situaţia cerealelor tranzacţionate prin oborul Tulcea se prezenta astfel: 5.527 kg grâu, 6.361 kg secară, 10.811 kg porumb, 35.321 kg orz, 344 kg ovăz, 12 kg mei, 3.458 kg rapiţă, 1.233 kg fasole, 2.782 kg in, un total general de 65.839 kg cereale.
 
Preţul cerealelor vândute în oborul Tulcea la finele anului 1912 se prezenta astfel (pe hectolitru, minim-maxim): grâu 10,00-11,11; secară 8,75-9,30; porumb 6,70-8,75; orz 8,00-9,05; ovăz 6,50-7,00; mei 10,00; rapiţă 13,00-13,50; fasole 13,00-13,50.
 
Piscicultura. Pescuitul a reprezentat una dintre principalele ocupaţii ale românilor. Dunărea şi toate apele ţării produceau cantităţi însemnate de peşte, cu mult peste celelalte ape din Europa. Peştele a constituit dintotdeauna hrana de bază a populaţiei ţării, aducând venituri însemnate statului. De asemenea, însemna un articol de export al ţării, alături de icre şi scoici trimise către Austro-Ungaria, Rusia, Constantinopol, Grecia, toate ţările din Orient. În anul 1880 se exportau 3.129.583 kg peşte, în valoare totală de 2 milioane lei. Producţia secţiei VI din Dobrogea, pentru care se plătea o arendă de 400.000 lei, se urca la 16 milioane kg peşte, din care 1 milion kg reprezenta consumaţia populaţiei locale ce se hrănea preponderent cu peşte.
 
Se constată astfel că, după agricultură, pescăriile ocupau un loc important în producţia ţării, cu o valoare de 40 milioane lei anual, după care veneau pădurile, sarea, petrolul.
 
Producţia pescăriilor în ţară urca la cel puţin 100.000.000 kg peşte/an, se mai importau 9 milioane kg peşte, toate acestea însemnând un consum de 20 kg/an pe cap de locuitor.
 
Pentru judeţul Tulcea, pescuitul a reprezentat a doua ramură economică şi ocupaţia de bază a multor locuitori din zonă. Dacă la început se exploatau gârlele şi iazurile din Delta Dunării, s-a trecut apoi la lucrări pentru extinderea suprafeţelor de pescuit prin construirea de canale (precum canalul „Regele Carol I”, „Regina Elisabeta” şi „Principele Ferdinand”). Cu o suprafaţă de 90.000 ha ape pentru pescuit, producţia de peşte a crescut considerabil, judeţul Tulcea devenind principalul furnizor de peşte pentru întreaga ţară. A crescut importanţa pescăriilor, fiind înfiinţate şi alte unităţi pentru exploatarea producţiei de peşte. Cu toate acestea, au existat şi scăpări, în sensul că nu s-au înfiinţat depozite şi antrepozite frigorifice şi nici unităţi pentru confecţionarea uneltelor pescăreşti atât de necesare desfăşurării acestei activităţi, astfel că bogăţia apelor nu a fost pe deplin exploatată.
 
Preocupat cu ceea ce se întâmplă cu pescuitul în Deltă, în bălţile şi izlazurile Dobrogei a fost Grigore Antipa. Acesta a propus legea pescăriilor care să împiedice pescuitul haotic şi depopularea apelor. Observând starea deplorabilă în care se găseau pescăriile şi zonele exploatate, el a propus repopularea acestora. Statul, care era proprietarul şi protectorul apelor, trebuia să elimine sistemul exploatării prin antreprenori. Propunerea lui a fost ca statul să preia exploatarea în regie a apelor, în primul rând pentru a-şi dubla veniturile, în al doilea rând pentru a asigura durabilitatea dezvoltării productivităţii apelor, precum şi deschiderea unor societăţi de pescari care să exploateze apele conform normelor impuse de stat şi să plătească taxă un sfert din producţie ca dijmă a proprietăţii. În ceea ce priveşte piaţa de desfacere a peştelui proaspăt provenit din iazurile şi bălţile Dunării, în anul 1895 se găseau centre în Tulcea, Galaţi şi Brăila.
 
În preocupările lui Grigore Antipa au intrat şi cherhanalele. Acestea trebuiau să fie sistematizate, locuri unde să se depoziteze peştele prins şi să se conserve până la plecarea spre vânzare. Propunea deschiderea a patru mari cherhanale la gurile Dunării: una în Sf. Gheorghe, una în Mila 23 (pe braţul Sulina), una în Jurilovca şi una centrală, în Tulcea. Pe lângă cherhanale, trebuiau deschise halele de pescărie pentru creşterea vânzărilor şi fabricarea conservelor alimentare şi în special, conservele de peşte.
 
Între anii 1895-1904 regiunea VI Delta Dunării a judeţului Tulcea a înregistrat următoarele venituri:
 

Anul	Venit brut (lei)	Venit net (lei)
1895-6	485.757	373.550
1896-7	617.854	520.251
1897-8	536.654	439.360
1898-9	688.094	588.993
1899-900	756.666	655.800
1900-1	858.176	732.330
Anul	Venit brut (lei)	Venit net (lei)
1901-2	1.027.482	924.234
1902-3	1.253.145	1.114.000
1903-4	1.237.000	1.120.000

 
După cum putem observa, încă din 1895 statul a început să-şi exploateze în regie o parte din pescăriile sale, veniturile încasate până în anul 1911 fiind de peste 35.000.000 de lei. Zona inundabilă a Dunării însemna o suprafaţă de peste 800.000 ha şi producea peste 8,5 milioane lei anual. Numărul total al pescarilor anului 1895 era de 1.118, având o stare materială proastă.
 
În anul 1896 apare legea pescuitului, cu ajutorul căreia a fost eliminată cămătăria comercializării peştelui. Au fost înfiinţate serviciile de vânzare cu licitaţii oficiale prin care pescarii îşi vindeau peştele plătind un comision de 3% pentru partea lor şi o taxă de manipulare, cântărire de 10 bani la 100 de kg. Pentru descărcarea peştelui din barcaze şi transportarea la piaţă, magazine, curăţirea pieţei, pescarii plăteau câte 20 bani de 100 de kg. Taxa de chei a fost o taxă impusă de serviciul hidraulic barcazelor mai mari de 2.000 kg.
 
Regulamentul de exploatare al pescăriilor prevedea o toleranţă de cântar de 3% pentru scăderea greutăţii peştelui proaspăt pe timpul transportului şi 7% pentru peştele sărat. Taxele pentru transportul peştelui din Razim spre Galaţi sau Brăila era de 5 lei la 100 kg, iar din Sf. Gheorghe spre Galaţi era de 2,50 lei la 100 kg.
 
Pescuitul era practicat în Delta Dunării de două categorii de personal: în prima categorie se înscriau pescarii propriu-zişi - care prindeau peştele din baltă, mare sau Dunăre, în cea de-a doua categorie se înscriau cherhanagii cu propriile cherhanale (în care conservau peştele şi îl pregăteau pentru transportul spre pieţele de vânzare). Numărul permiselor eliberate pentru pescuit au crescut de la 1.118 în anul 1895, la 5.321 în anul 1909-1910.
 
Situaţia pescarilor între anii 1905-1910 se prezenta astfel: 1905 - 3.679 pescari; 1906 - 3.982 pescari; 1907 - 4.579 pescari; 1908 - 4.990 pescari; 1909-1910 - 5.321 pescari. În anii 1909-1910 s-au creat 98 asociaţii de pescari care au fost ajutaţi cu credite de către Administraţia Pescăriilor.
 
În perioada 1905-1910 venitul bălţilor secţiei VI Delta Dunării se prezenta astfel:

Anul	Suma provenită din vânzarea peştelui	Partea statului	Partea pescarilor
1905-6	2.846.290 lei	1.093.825 lei	1.752.466 lei
1906-7	2.776.055 lei	1.028.175 lei	1.747.880 lei
1907-8	4.662.429 lei	1.697.195 lei	2.965.234 lei
1908-9	5.324.317 lei	2.159.739 lei	3.164.078 lei
1909-10	6.175.680 lei	2.502.432 lei	3.673.247 lei

 
În anul 1907 numărul pescarilor era de 4.490, iar în anul 1909 numărul acestora crescuse la 5.231. Dintre pescarii anului 1907, 907 erau români, iar în 1909, 1.279 erau pescari români.
 
Industria. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor sunt date legile de încurajare a industriei autohtone. Astfel se înfiinţează primele întreprinderi cu caracter de fabrică, întreprinderi ce au fost încadrate de statistici în categoria de „industrie mare”.
 
Cu toate acestea, judeţul Tulcea cunoaşte o dezvoltare lentă. Una dintre cauzele majore era lipsa legăturilor de comunicaţie, prin neracordarea la comunicaţiile pe cale ferată. Se dezvoltă însă exploatarea carierelor dobrogene, implicit cele din judeţul Tulcea, bogate în materiale de calitate excepţională.
 
Toată industria oraşului se rezuma la câteva mici fabrici de făină, ulei, cherestea, ateliere de fierărie, postav, brânzeturi, cuptoare de var, conservarea peştelui şi icrelor negre pentru export. Existau şi 36 mori de vânt (3 cu aburi) şi 317 mici meseriaşi.
 
Începând cu anul 1885 apar o serie de unităţi industriale, precum: fabrica Avramide, înfiinţată în 1894, producea cherestea şi avea 26 muncitori la începutul secolului al XX-lea; moara G. Nedelciu, înfiinţată în anul 1895, producea făină şi avea 6 muncitori; tăbăcăria Prodanof, înfiinţată în anul 1885, producătoare de talpă şi produse de tăbăcărie, cu 41 muncitori. În anul 1902 tăbăcăria va fi mărită şi reutilată.
 
În oraşul Tulcea existau 780 de comercianţi, dintre care 25 băcani, 300 cârciumari, restul alte manufacturi şi coloniale, iar pe naţionalităţi: 42 români, 118 evrei, 20 nemţi, 1 italian şi 549 greci, armeni, turci.
 
Într-un timp relativ scurt s-au făcut investiţii foarte mari în agricultură, a crescut volumul tranzacţiilor financiare şi de credit, ceea ce a determinat apariţia unor instituţii de profil.
 
În 1900 oraşul Tulcea avea în inventarul primăriei 5.900 case, 35 bordeie, 10 hanuri (dintre care trei-patru erau adunate la începutul străzii Mahmudiei, în cartierul bulgăresc, ţinute de bulgari; una dintre clădiri, solidă şi impunătoare, şi care a avut un timp şi destinaţie de poştă, a funcţionat până în 1963 lângă Piaţa Veche), 71 prăvălii, 54 mori de vânt şi 165 fântâni.
 
În Tulcea funcţiona şi o fabrică de pielărie unde, în 1915, lucrau circa 100 muncitori. La acea vreme în industria mijlocie erau cuprinşi un număr de 2.216 meseriaşi (patroni, calfe şi ucenici).
 
Pentru industria alimentară, situaţia este următoarea: 20 patroni brutari şi franzelari (între care şi patru covrigari) - cu 59 lucrători; 5 patroni covrigari şi plăcintari - cu 13 ajutoare; 1 proprietar cofetar - cu 3 lucrători; coniacurile şi lichiorurile erau puse la vânzare de patru negustori, din care unul era patron; 2 patroni de ape minerale şi gazoase - cu 7 lucrători şi două maşini, din care una acţionată cu petrol; 6 patroni bragagerii şi alviţari - cu 3 ajutoare.
 
Comerţul. Datorită poziţiei sale geografice, marele atu al oraşului Tulcea îl constituie ieşirea la Dunăre, prezenţa acesteia îl defineşte nu doar ca oraş cosmopolit, ci şi ca un oraş cu un comerţ apreciabil. De pildă, referindu-ne doar la cereale, în 1876 prin Tulcea au fost exportate mărfuri de acest gen în valoare de 2.893.859 de lei, adică jumătate din exportul general al Dobrogei.
 
Avantajul Dunării în privinţa comerţului a făcut ca în 1893-1894 să intre în portul Tulcea cca 256 nave de mare, cu 17.627 de tone (plus 204 nave deşerte): 3 italiene, 26 engleze, 4 germane, 84 turceşti, 330 ruseşti, 8 greceşti, 3 daneze. Nave de râuri intrate - 326 (din care 256 deşerte) cu 4.364 tone: 324 române, 4 italiene, 6 engleze, 534 austriece, 39 turceşti, 498 ruse, 490 elene şi 13 bulgare. La ieşire sunt evidenţiate 1.594 nave (din care 1.042 goale), cu 26.403 tone. În total nave de râuri au fost 1.920 (din care 1.298 goale) cu 30.767 tone, iar întreaga mişcare comercială a fost de 2.380 nave (din care 868 cu marfă şi 1.512 deşerte), cu un tonaj de 48.394 tone.
 
În anul 1893 s-au exportat 30.000 tone, în valoare de 4.992.726 de lei, articolele de export mai însemnate fiind: cerealele şi brânzeturile - în Turcia şi Anglia, lâna - în Rusia şi Austria; peştele şi icrele - în Rusia şi România, cerealele - în Olanda şi Italia; grâul şi lână - pentru Grecia, comestibile - în România. În ceea ce priveşte cantităţile, situaţia prezentată mai jos este relevantă:
 

Felul produsului	Cantitate (kg)	Valoare
Orz şi malţ	28.186.868	2.563.888
Grâu	5.709.480	1.027.706
Lână	142.916	357.290
Pene diverse feluri	458.482	275.089
Seminţe uleioase	1.006.071	251.518
Porumb	1.343.600	124.360
Brânzeturi	61.350	122.708

 
În acelaşi an s-au importat 4.000 tone, în valoare de 2.640.000 de lei. Principalele articole de import: cafeaua din Turcia, alcoolul din Rusia, fierărie din Anglia, untdelemnul din Grecia şi Asia Mică, zahărul din Franţa, Olanda şi Austria, tutunul din Turcia, plute din Moldova. Situaţia importurilor se prezenta astfel:

 

Felul produsului	Cantitatea (kg)	Valoare
Ulei de măsline	112.462	168.693
Maşină cu aburi	107.882	161.763
Țesături de Bumbac	14.364	143.640
Zahăr	177.592	107.555
Țesături din lână	4.050	101.250
Fier	289.674	72.418
Cărbune de pământ cock	1.408.700	56.348
Orez	124.692	43.806
Țesături alte materiale	197.570	11.806

 
Se poate observa diferenţa între perioada stăpânirii otomane, când comerţul era mai înfloritor, de exemplu, pentru anul 1876, totalul importurilor şi exporturilor atingea cifra de 9.708.272 de lei, pe când în 1893 totalul era de 7.663.058 de lei.
 
Mişcarea vamală a punctului vamal Tulcea pe o perioadă de 10 ani se prezintă astfel:
- mii lei -

 

Anii	1891	1892	1893	1894	1895	1896	1897	1898	1899	1900
Import	3011	2117	2640	2415	1713	2258	2667	3029	1524	1574
Export	5615	1691	4993	2831	5168	5568	5035	4460	1716	3381

 
În anul 1900 prin vama Tulcea au fost exportate următoarele produse: animale cornute mari, animale cornute mici, brânzeturi, cărnuri afumate sau conservate, unt şi untură, ouă, peşte, icre negre, icre diferite, legume, fructe, făinoase, bere, vin, zahăr, seminţe uleioase, ulei, uleiuri minerale, ulei de peşte, piei crude şi blănuri, pene, grâu, orz, cartofi, butii şi butoaie, oale, coarne de animale, curele, lucruri comune din lemn, obiecte din papură, spirtoase, oţet, petrol, cărţi, hărţi, in, cânepă, pietre de măcinat, cretă, var, cărbuni de pământ, mobile, pietre de construcţie, benzină etc.
 
Judeţul Tulcea era izolat de centrele comerciale mai importante, precum Constanţa şi Galaţi, primul impediment fiind acela că nu avea o cale ferată directă, iar cel de-al doilea reprezentându-l faptul că în timpul iernii rămânea izolat. Astfel, s-a simţit nevoia înfiinţării Camerei de Comerţ, care să poată satisface, prin intervenţiile sale la timp, interesele comerţului tulcean.
 
Pentru piaţa locală şi pentru buna desfăşurare a comerţului cu animale s-au înfiinţat târguri de vite în comunele Tulcea, Babadag, Isaccea, Casimcea, Ostrov, Pecineaga şi Măcin, unde se făceau vânzările sub controlul serviciului veterinar respectiv şi al autorităţilor în drept.
 
Pentru a uşura comercializarea cerealelor în judeţ, Camera de Comerţ şi Industrie Tulcea decide crearea de oboare de cereale în localităţile Tulcea, Ostrov, Pecineaga, Măcin, Isaccea, Babadag, Chilia Veche şi Mahmudia. Odată cu înfiinţarea acestor oboare au fost numiţi şi mijlocitori autorizaţi pe lângă târgurile de cereale. La târgul de cereale din Tulcea funcţionau 10 mijlocitori autorizaţi.
 
Camera de Comerţ şi Industrie Tulcea atrăgea atenţia asupra faptului că în Tulcea creditul comercial era foarte slab reprezentat. Prezenţa a trei mari instituţii de credit (Banca Naţională, Banca Agricolă şi Banca Marmorosch Blank & Co) nu pot satisface nevoile de credit de pe piaţă. De asemenea, piaţa tulceană suferea şi din lipsa unui birou de informaţii comercial care să ofere informaţii utile şi la timp. Printre alte nevoi se număra şi nevoia comerţului ambulant şi a unui cod comercial.
 
Printre primele instituţii de credit deschise au fost Banca „Dunărea” din oraşul Tulcea, fondată în anul 1890, Banca de Scont din oraşul Constanţa, înfiinţată în anul 1899. În Dobrogea anului 1913 existau 12 bănci care funcţionau ca societăţi pe acţiuni, dispunând de un capital de patru milioane lei.
 
În anul 1910 Camera de Comerţ şi Industrie Tulcea înfiinţează un birou de informaţii comerciale, informaţii oferite contra cost. Pe lângă această iniţiativă se propunea înfiinţarea unei secţii de învăţământ comercial superior, pe lângă liceul local.
 
În cadrul întrunirii membrilor Camerei de Comerţ s-a propus înfiinţarea unui club comercial pe baze statuare, în care comercianţii să se poată întruni pentru a discuta nevoile comerţului şi pentru a determina o mai strânsă legătură între toate elementele comerciale din localitate. Printre susţinătorii acestei idei s-a numărat şi Ștefan Borş, acesta susţinând necesitatea existenţei unui astfel de club. Totodată, se mai înfiinţează şi un oficiu de traducere a actelor din limbile slave în limba română, acesta funcţionând pe lângă biroul existent de traduceri din limba turcă.
 
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie prezenta informaţii importante cu privire la activitatea economică a oraşului şi a judeţului Tulcea, informaţii referitoare la obţinerea avizelor pentru deschiderea firmelor din oraş, prezentarea activităţii desfăşurate de către membrii Camerei de Comerţ. Astfel, aflăm că domnul Gheorghe Theodor Flamaropol a obţinut avizul pentru deschiderea unui debit de vin şi bere în oraşul Tulcea, pe strada Neculai nr. 32. Gherasim L. Lichiardopol a obţinut avizul pentru deschiderea unui debit de vin şi bere în oraşul Tulcea, pe strada Isaccei nr. 155. Domnul Nicu Hagiopol şi-a mutat, cu autorizaţia Camerei de Comerţ, debitul de băuturi spirtoase din strada Isaccei nr. 12, în strada Elisabeta Doamnă nr. 42. Domnul Leon Șufer şi-a înscris firma şi a primit avizul de funcţionare pentru comerţul de galanterie pe care îl exercită în Tulcea, pe strada Elisabeta Doamnă la numărul 63. Petre A. Kircef obţine avizul pentru deschiderea unui debit de băuturi spirtoase în strada Basarabilor nr. 21 din Tulcea. Domnul Iani D. Mastalor obţine avizul pentru mutarea debitului de băuturi din strada Isaccei numărul 155 în strada Isaccei numărul 42. Domnul Nisin Berman obţine avizul pentru deschiderea unui debit de băuturi spirtoase în strada Ștefan cel Mare numărul 11. În acelaşi buletin se atrăgea atenţia că vor începe lucrările căii ferate Tulcea-Constanţa.
 
În luna iunie 1910 se publica Legea repausului duminical, în care erau prevăzute ca repaus zilele de duminică, Anul Nou (Sfântul Vasile), Botezul Domnului, prima şi a doua zi de Paşti, Sfântul Gheorghe, 10 mai, 15 august, Sfântul Dumitru, prima zi şi a doua zi de Crăciun, 24 ianuarie, ”pentru orice lucrător, indiferent de categoria în care se încadra”.
 
În Buletinul Camerei de Comerţ pe anul 1910 au fost publicate taxele pentru oferirea informaţiilor biroului comercial: 1 leu pentru o informaţie locală, 1,50 lei pentru o informaţie din ţară, 2 lei pentru o informaţie din străinătate. Taxele au fost stabilite şi aprobate prin ordinul nr. 5722 din 28 mai 1910.
 
Din aceste buletine constatăm faptul că majoritatea firmelor avizate pentru funcţionare comercializau băuturi spirtoase, vin şi bere. Constatăm că domnul Gustav Schiler a obţinut avizul pentru deschiderea unui debit de vin şi bere în strada Elisabeta Doamnă numărul 86; domnul Nicu Hagiopol şi-a mutat debitul de băuturi spirtoase din strada Elisabeta Doamnă numărul 42, în strada Buna Vestire numărul 52, obţinând avizul Camerei Nr. 1409/1910; domnul Iani Mastalos, comerciant, şi-a mutat debitul de băuturi spirtoase din strada Isaccei nr. 142 şi strada Pescarilor numărul 12, obţinând avizul Camerei Nr. 408/1910; domnul Dumitru Ion a obţinut avizul Camerei Nr. 395/1910 pentru a deschide un stabiliment de vin şi bere în Tulcea, pe strada Împăraţi numărul 4.
 
Despre Ligia Dima 
 
Licenţiată a Universităţii „Ovidius“, specializarea Istorie (2002-2007).
Doctor - Şcoala doctorală din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa - cu teza „Istorie Contemporană, Progresele oraşului şi portului Tulcea 1878 - 1948“.
Din august 2017 este şef Birou Laboratorul de Restaurare - Conservare a Patrimoniului Mobil şi Imobil. Se ocupă de coordonarea activităţii de restaurare - conservare, restaurator metale în formare, la Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion“ Tulcea. Anterior, timp de opt ani, a fost conservator, 2001-2009, apoi, între 2009 şi 2017, conservator expert.
Este autoarea lucrării „Progresele oraşului port Tulcea între anii“ 1878-1948, Editura StuDis Iaşi, Tulcea, 2015, bazată pe teza de doctorat, dar şi a monografiei „Compania de apă Tulcea 1897-2016. Trecut, prezent şi viitor“, Editura StuDis Iaşi, Tulcea, 2016. A participat la campania arheologică finalizată cu raport ştiinţific de specialitate ce a fost publicat. 
Autoarea a 17 articole în reviste şi publicaţii de specialitate, la care se adaugă alte cinci articole publicate în urma participării la sesiuni naţionale şi două articole în urma unor sesiuni din străinătate. 
 
Citeşte şi: 
 
O călătorie prin oraşul Tulcea (1878 -1918) (I)
 
O călătorie prin oraşul Tulcea (1878 -1918) (II) - economie, administraţie şi populaţie (galerie foto)