Publius Ovidius Naso s-a născut la 20 martie 43 î. H. în orașul Sulmo (azi Sulmona) din Italia centrală (140 km de Roma), după cum arată chiar el în Tristele (IV, 10).

A scris volume de versuri de inspirație sentimentală și mitologică: Amores/Iubiri (3 cărți – 49 elegii), Heroides/Eroine (21 scrisori de dragoste ale unor femei mitice), Ars amatoria/Arta iubirii (2 cărți pentru bărbați și una pentru femei), Remedia amoris/Leacurile iubirii (replică ironică la scrierea anterioară),  respectiv Metamorphoses/Metamorfoze (15 cărți – 250 legende) și Fasti/Sărbătorile (6 cărți).

De asemenea, este autorul tragediei Medeea, al cărei text nu a ajuns pînă în zilele noastre.

 

Din motive încă neclare pentru istorici, Ovidius a fost exilat în 8 d. H. de împăratul Augustus în colonia greacă Tomis/Constanța de la Pontus Euxinus/Marea Neagră, regiune care instrase sub influență romană în 28 î. H.

În orașul de la Pontus Euxinus/Marea Neagră, poetul a scris volumele Tristia/Tristele (5 cărți) și Epistulae ex Ponto/Scrisori din Pont (4 cărți), care s-au păstrat până în epoca modernă.

Aceste scrieri reprezintă și un izvor istoric referitor la Dobrogea și geți, după cum sublinia în 1923 academicianul Vasile Pârvan (1882-1927): „Soarta a vroit ca marele poet latin să fie cel dintâi roman care să trăiască prin părțile noastre (...) o viață de cetățean deplin: ca soldat, ca magistrat, ca scriitor (...).”
 

Obișnuit cu temperaturile mediterneene, poetul a fost nevoit să se acomodeze cu clima aspră a unui ținut situat la granița imperiului roman, Roma fiind capitala lumii civilizate. În acest sens, extrem de sugestivă este propoziția „Vai!cât de aproape-i Pontul de Styxul cel Cumplit” (Ponticele, III, V, 56), Styxul reprezentând în mitologia greco-romană râul care delimita lumea celor vii de cea a morților. Asemănătoare sunt epitetele folosite pentru a descrie marea: „țărmul ce sălbatic al Pontului”, „Pontul cel barbar”, „Pontul ars de ger” și „Pontul cel cu nume așa de înșelător” (euxinos = „ospitalier„ în greacă)

Și Istros/Danubius/Dunărea este încadrat în aceeași categorie frontalieră: „Zvârlit aici între dușmani, dureri cumplite sufăr / Ca mine așa departe nu-i nimeni urgisit / Trimis aici, la Istrul cu șapte guri, eu singur / Îngheț, sub Ursa Mare, de frigul cel cumplit.” (Tristele, II, 89) (Ursa Mare este o altă denumire a constelației Carul Mare). Poetul a fost „surghiunuit la Istru” (Ponticele, III, 4, 9) și subliniază că „fluviul Istru este hotarul de apărare al lumii controlate de romani” (Tristele, III, 10, 7), iar „Bastarnii și sarmații sunt chiar vecini ei” (Tristele, II, V, 195-199).
 

Clima neobișnuită din regiune revine desîn Tristele (III, 10): „marea înghețată” (39), „iarna cea aspră” (44), „crivățul care șuieră” (45), „forța sălbatică a crivățului” (51) și „vânturi uscate” (52).

Nici solul nu era rodnic, fiind lipsit de culturi, pomi fructiferi și vii, în schimb fiind acoperit de pelinul amar (Tristele, III, 8 și 9).

Adrian Rădulescu (1932-2000/ Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța) considera că toate aceste „accente” aveau rolul de a-i impresiona pe posibilii cititori din Roma, deoarece în alte pasaje din Tristele autorul menționează și elemente ale vieții rurale: plugul, carul și animale domestice precum boiii sarmatici, vitele, caiii, oile cu lâna aspră.
 

Tot în Tristele (III și V), geții, „quos Pontus et Hister habet” (locuitori între Pont și Istru), sunt caracterizați de cruzime și sălbăticie: glas aspru, chip sălbatic, păr și barbă netunse, cu haine din piei de animale cusute, înarmați cu arcuri și cuțite. De asemenea, „și ei știu să rabde de foame și de este” (Ponticele, I, 2, 87). 

Nu-i uită nici pe geții transdanubieni, care lansează incursiuni respinse cu dificultate de odrisi și romani, așa cum s-a întâmplat la Aegyssus/Tulcea în anul 12 d. H. și la Troesmis/Turcoaia în anul 15 d. H. În cele două bătălii, menționate de Ovidiu în Ponticele (IV), s-au evidențiat prietenul său, centurionul principal Vestalis, și, respectiv, L. Pomponius Flaccus.
 

Poetul folosește și termenul de „sciți”, deși aceștia nu mai reprezentau în epocă o realitate etnică în regiune. De aceea, A. Rădulescu aprecia că acest cuvânt era mai mult „un simbol istoric” și că, de fapt, îi numea astfel uneori pe geți.

Ovidiu a întreținut  relații prietenești cu regele Cotys al tracilor odrisi. Acest stat clientelar/vasal Romei a stăpânit Dobrogea continentală până în anul 46, când împăratul Claudius l-a desființat și a extins până la mare provincia Moesia (Bulgaria de V dintre Dunăre și Balcani), înființată de împăratul Tiberius în anul 15.

În schimb, grecii sunt prezentați ca element civilizator, opus „barbarilor” geți, sciți, sarmați și traci, dar și limba greacă se barbariza în timp prin adoptarea accentului getic (Tristele, V, 7, 51-52). Dealtfel, un mare număr de barbari ajunsese să locuiască în fostul polis/oraș-stat grec: „Rău te îngrădești cu zidul, dar chiar și înăuntru / Duci frica unor barbari amestecați cu greci / Doar barbarii de-a valma cu noi își duc viața / mai mult de jumătate din case le au ei.” (Tristele, V, 10, 27-30).

Nici fiul adoptiv și succesorul lui Augustus, împăratul Tiberius (14-37), nu a revocat decizia exilului.

Nu se cunosc data și împrejurările morții sale și nici locul înmormântării.

 

Opera, exilul și decesul departe de Roma iubită au generat o întreagă literatură ovidiană în Europa medievală și modernă.

Poetul a fost amintit în memoriile lor de către mai mulți călători străini prin Dobrogea otomană, majoritatea absolvenți de studii superioare în secolul XIX: cronicarul polonez Maciej Stryjkowski (1575), pastorul luteran suedez Michael Eneman (1709), diplomatul suedez de origine franceză protestantă Aubry de la Motraye (1711, 1714), diplomatul rus de origine scoțiană John Bell of Antermony (1738), inginerul minier francez Xavier de Hell (1846), profesorul de retorică francez Jean Ubicini (1848), preotul catolic elvețian Jacques Mislin (1848), profesorul mineralolog englez Warington Smyth (1852), medicul francez Ferdinand Quesnoy (1854), medicul francez Camille Allard (1855), francezul J. D.  de Bois Robert (1855), inginerul de căi ferate scoțian Henry Barkley (1857-1861), belgianul Leon Verhaeghe de Nayer (1862), profesorul german Wilhelm Brennecke (1868) și istoricul elvețian James de Chambrier (1872).

În pictură, romanticul francez Eugene Delacroix (1798-1863) a realizat Ovidiu printre sciți în 1862, iar Ion Theodorescu Sion (1882-1939) a pus pe pânză Ovidiu în exil în 1915.

 

La 6 iunie 1968, Constanța, orașul în care a decedat poetul, s-a înfrățit cu Sulmona, orașul natal.

Numele său a fost dat unei piețe din zona istorică a orașului Constanța și unui orășel situat în apropierea orașului-port. 

În Piața Ovidiu a fost dezvelită în august 1887 o statuie a poetului, realizată de sculptorul italian Ettore Ferrari, ca urmare a actvității „Comitetului pentru statuia lui Ovidiu”, inițiat de prefectul Remus Opreanu. În timpul ocupației din Primul Război Mondial (1916-1918), statuia a fost luată ca pradă de război de trupele bulgare, dar a fost recuperată la sfârșitul conflictului. Pe soclul statuii, care-l prezintă pe poet într-o atitudine meditativă, a fost inscripționată o strofă din Tristele (III, 73-76) într-o traducere liberă: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul / Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent, / O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, / Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin.”

O replică a statuii a fost instalată la Sulmona în 1925.

De asemenea, universitatea publică din Constanța, înființată în 1990, și un prestigios liceu teoretic au fost denumite „Ovidius”.

O insuliță de pe lacul Siutghiol de lângă Constanța poartă numele tradițional insula lui Ovidiu.

 

EUGENE NAGEOTTE, Ovide, sa vie, ses oeuvres, Dijon, 1872.

GEORGES LAFAYE, Les Metamorphoses d 'Ovide, Paris, 1904.

 

EMILE RIPERT, Ovide, poete de l'amour, des dieux et de l 'exile, Paris, 1910.

OVIDIU, Scrisori din exil, trad. Theodor Naum, București, 1957.

BIBLIOTECA ANTICĂ/STUDII II, P. Ovidius Naso, București, Ed. RPR, București, 1957, 580 p.

NICULAE HERESCU & DINU ADAMEȘTEANU & VASILE CRISTEA & EUGEN LOZOVAN, Ovidiana. Recherches sur Ovid. Publiées à l'occasion du bimillenaire du poète, Les Belles Lettres, Paris, 1958, 567 p.

 

DIONISIE PIPPIDI & DUMITRU BERCIU, Din istoria Dobrogei. (I) Geți și greci la Dunărea de Jos, București, 1965, p. 293-300.

OVIDIU DRÎMBA, Ovidiu , poetul Romei și al Tomisului, București, 1966.

NICOLAE LASCU, Amintirea poetului Ovidiu la Constanța, ,  „Pontica”, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, III, 1970, p. 339-358. (revistapontica.wordpress.com)

NICOLAE LASCU, Ovidiu. Omul și poetul, ed. Dacia, Cluj, 1971.

DIONISIE PIPPIDI, În jurul cronologiei scrisorilor lui Ovidiu,  „Pontica”, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, V, 1972, p. 419-428. (revistapontica.wordpress.com)

OVIDIU, Arta iubirii, trad. Maria Valeria Petrescu, București, 1977.

DIONISIE PIPPIDI (coord.), Dicționar de istorie veche a României. Paleolitic – sec. X., Ed. științifică și enciclopedică, București, 1976,, p. 447-448 (Ovidius/D. P.)

ADRIAN RĂDULESCU, Ovidiu la Pontul Euxin, Ex Ponto, Constanța, 1998.

ADRIAN RĂDULESCU & ION BITOLEANU, Istoria Dobrogei, ed. II rev., ed. Ex Ponto, Constanța, 1998, p. 55, 76-84. (VII. Dobrogea sub dominația romană/A. R.)

ADRIAN BUCURESCU, Ovidiu, la Tomis, „România liberă”, București, 17 iulie 2008.

Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.
 
Citeşte şi:

Colaborare ZIUA de Constanţa Călătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja

Istoria Dobrogei - Evenimente Cucerirea Dobrogei de către romani în 29 î. H. (galerie foto)​