27 Jun, 2018 00:00
3008
„Fiindcă perioada de care am să vorbesc este cuprinsă între anii 1982-1987, nostalgiile mele pot părea suspecte. Am fost regizor artistic în acele vremuri la Teatrul Dramatic din Constanţa şi împreună cu colegii mei de acolo sau de oriunde din România acelor timpuri, am fost nevoiţi să luptăm cu foarte multe compromisuri. Personal, am făcut-o avându-i alături pe Caragiale, Goldoni, Ciprian, D.R. Popescu, Ecaterina Oproiu şi alţii. Am avut însă, lângă mine o echipă dornică să lupte pentru adevăr, cu armele specifice scenei: talentul întruchipării, dovedit mai puternic decât orice doctrină politică.
Eram un regizor debutant ce se confrunta cu drumul aspru al practicii teatrale, nevoit să refac drumul unui învăţăcel. Actorii de atunci, mulţi dintre ei fruntaşii de astăzi ai Teatrului «Ovidiu», au simţit nevoia mea de autodefinire şi m-au primit ca într-o autentică familie care şi-a permis luxul să «crească» împreună cu mine. S-au pus trup şi suflet la îndemâna fantasmelor mele, devenind partenerii unui destin comun.
Într-o perioadă de acută represiune ideologică, Teatrul Dramatic din Constanţa uimea lumea teatrală a vremii, prin curaj dublat de forţă artistică, în numele unui bine social de la care teatrul românesc nu a abdicat niciodată. Sentimentul că făceam parte dintr-o forţă de elită, capabilă să limiteze estetic ravagiile unei ipocrizii totalitare, ne dădea satisfacţia morală a solidarităţii cu principiile pentru care am ales condiţia de oameni de teatru.
Publicul ne-a înţeles, ne căuta, ne sprijinea, eram o voce distinctă în cetate. Calitatea umană a colegilor mei şi-a spus cuvântul. Fără ea nu se putea forma în jurul meu o echipă. Mă feresc să evoc vreun nume, căci aş fi nedrept. Toţi erau disponibili la actul, eroic pe atunci, de a supravieţui fără negocieri cu morala artei. Am deprins în acei ani că există şi aşa ceva: că fără moralitatea dictată de adevăr, actul artistic devine gratuit, simplu divertisment. Şi pentru asta mulţumesc foştilor mei colegi de la Constanţa, căci pe lângă faptul că m-au învăţat cum să însufleţesc personaje pe scenă, mi-au fost alături când am ales teatrul ca pe un instrument de luptă. Cu ce poate lupta Teatrul?
Cu inerţia, minciuna, ipocrizia, demagogia, răul în general… Când alegi să creezi de pe aceste baricade, ai satisfacţia unui gest mai aproape de împlinire. Asemenea acţiuni, graţie teatrului, devin acte de ispăşire colectivă. Astfel, datorită minunaţilor actori de la Constanţa, am avut prilejul să-mi ocrotesc o parte din destin într-o perioadă sumbră, ca pe o floare sub clopotul miraculos al Teatrului, ferit de radiaţiile istoriei. Acest lucru îmi dă putere şi astăzi, când vânturile istoriei nu sunt mai puţin pustiitoare, chiar dacă şi-au schimbat direcţia. Şi pentru acest lucru le mulţumesc constănţenilor cu smerenie, depun un sărut de recunoştinţă precum zborul unui pescăruş speriat, pe fruntea lor, căreia îi doresc să nu apună nicicând.
Să nu uite, aşa cum nici eu n-am uitat, ceea ce am învăţat împreună: arta este şi o formă de înaltă morală care te alcătuieşte mai limpede şi mai drept ca om. Am să vă iubesc mereu!“
Textul face parte din antologia teatrală „Thalia Ex Ponto. La cumpănă de milenii“ , semnată de Anaid Tavitian şi Georgeta Mărtoiu, lucrare disponibilă în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa.
Despre Dominic Dembinski
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*:
02 Jul, 2018 07:15
"Calitatea umană a colegilor mei și-a spus cuvântul. Fără ea nu se putea forma în jurul meu o echipă. Mă feresc să evoc vreun nume căci aș fi nedrept. Toți eram disponibili la actul, eroic pe atunci, de a supraviețui fără negocieri cu morala artei." Pe vremea aceea, Dominic era și Bun și Rău în același timp!