„Folclorul a fost arma noastră de a ne păstra fiinţa“ Ion Ungureanu, arhivă sentimentală (galerie foto)

Unul dintre cei 278 de delegaţi ai primului Parlament al fostei RSS Moldoveneşti, care a votat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova la 27 august 1991, ministru al Culturii şi Cultelor timp de patru ani, actor, regizor, vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române din Bucureşti (1995-2005), Ion Ungureanu s-a stins din viaţa la spitalul Colţea din capitală, la vârsta de 81 de ani.
 
În august 1991, la sărbătoarea Limbii Române de la Chişinău, o delegaţie numeroasă a Asociaţiei Pro Basarabia şi Bucovina, filiala Constanţa, a participat la marea euforie naţională, care cuprinsese ca un pod cu flori sufletele noastre. Acolo, în acea atmosferă de mare entuziasm şi simţire românească, l-am întâlnit pe Ion Ungureanu, ministrul Culturii şi cultelor al Republicii Moldova. Interviul nostru, publicat atunci în Cuget Liber, îl reproducem fragmentar astăzi, în semn de omagiu la despărţirea de acest aristocrat al culturii române, luptător pentru cauza românismului, un patriot de credinţă şi neam. Actualitatea declaraţiilor lui ţine loc de orice comentariu.
 
„Eu m-am născut în regatul românesc, în anul 1935, şi ţin minte atmosfera care era atunci la mine în sat, când, neapărat, copiii trebuiau daţi să înveţe carte. Și era o sete de carte la basarabeni nemaipomenită. Iată însă că vine 1940, pe urmă 1944, adică vin peste noi bolşevicii, şi toată intelectualitatea, marea majoritate, a plecat, s-a refugiat dincolo de Prut. Noi, cei care am rămas, am nimerit în Siberia.
 
Am fost şi eu în Siberia. Aşa am rămas noi, în plin secol douăzeci, fără intelectualitate. Și atunci, ţăranii din nou şi-au trimis copiii la învăţătură, de-acum sub ocupaţie sovietică, şi aceşti fii de ţărani au ajuns scriitori, intelectuali. Ei au devenit acel detaşament, acei prim-mergători care au bătut clopotul conştiinţei prin cuvinte, prin sentiment şi simţire românească, prin susţinerea a tot ce este românesc, începând de la cântec, dans, obiceiuri.
 
Folclorul a fost arma noastră de a ne păstra fiinţa şi scriitorii au apărat-o fiindcă, în timp ce mai-marii de aici se înfruptau din plăcerile puterii, aceşti mii, zeci de mii de băieţi veniţi de la ţară stăteau cu cartea în mână. Și-au crescut, spre marea uimire a conducătorilor noştri, oameni luminaţi care, la momentul oportun, şi-au spus cuvântul greu, au ridicat poporul, poporul i-a crezut şi ceea ce se spune în Biblie, că la început a fost cuvântul, ei au ştiut să trezească în oameni demnitatea lor.
 
Politica comuniştilor era, în fond, opera diavolului, care îl neagă pe om, iar îndemnul spre demnitate al scriitorilor era cuvântul lui Dumnezeu. La noi, scriitorii au venit primii, înaintea bisericii, au venit să susţină biserica, să susţină cultura, să susţină demnitatea. Occidentul, din păcate, rămâne deseori în urma eticii, nu totdeauna politica e susţinută de etică. Occidentul n-a reacţionat nici la atacarea de către Italia fascistă a Abisiniei, Occidentul a crezut că scapă de război aruncând Cehoslovacia în gura monstrului de Hitler. Deci, dacă Occidentul va socoti că Basarabia trebuie să rămână la voia altor ţări, care nu ne dau voie să ne smulgem din îmbrăţişarea lor frăţească, va pierde şi de data aceasta. Să nu creadă cineva că-şi poate face fericirea şi liniştea pe durerea şi neliniştea altcuiva.
 
În 1921, ţările baltice au fost recunoscute de comunitatea mondială, pe când Basarabia n-a ajuns să fie recunoscută ca stat independent niciodată. Din păcate, înlăturarea lui Titulescu a însemnat pierderea Basarabiei. El era în pragul de a semna un contract cu Uniunea Sovietică, în care integrarea Basarabiei în cadrul românesc să fie recunoscută şi formal de Uniunea Sovietică. Pe timpul lui Titulescu ruşii recunoşteau verbal această apartenenţă, rămânea doar să fie oficiată. Dacă se realiza acest lucru, încălcarea drepturilor formale privea comunitatea mondială, or, acum, cel mai greu ne este să fim recunoscuţi de aceasta. Astăzi scopul nostru e să fim recunoscuţi ca stat independent de comunitatea mondială şi în primul rând de ţările de gintă latină, fiindcă dacă nici ele nu ne vin în ajutor, atunci chiar că Dumnezeu ne-a pedepsit pentru nişte păcate mari, dar şi pe noi, şi pe ele.
 
Când vom fi recunoscuţi de comunitatea mondială, ceea ce vom face noi cu România ne priveşte pe noi, nu pe o terţă ţară. Nimeni nu va spune atunci că este o problemă care priveşte România şi URSS, nu, dragii mei, asta priveşte Republica Moldova şi România.
 
Eu, ca ministru al Culturii, nu am serviciu de contraspionaj ca să aflu unde, cine, cum. Avem încredere în oameni, deşi uneori îmi pierd răbdarea şi mă gândesc că trebuie să fim mai drastici faţă de cei care ne pun beţe în roate. Arta aceasta de a stopa, arta de a diminua, arta de a introduce zâzanie între liderii Republicii este o artă foarte periculoasă şi ei o deţin din plin. Aici aş vedea şi o anumită lipsă de experienţă statală pe care noi o avem fiindcă noi de-abia am venit. O zi avem o victorie, a doua zi începem să ne încăierăm între noi. Domnule, n-avem dreptul, când cetatea e asediată, n-avem dreptul la încăierări.
 
Luna august a rămas presărată cu evenimente istorice, unul se cheamă „Limba noastră”. Anul acesta este a doua ediţie, fiecare din ele având pilonul ei. Anul trecut, pilonul a fost readucerea statuii lui Ștefan cel Mare şi sfinţirea ei, la care a participat Mitropolitul Moldovei, Daniel. Anul acesta este independenţa, şi nu întâmplătoare este venirea ţăranilor din toate judeţele istorice ale Basarabiei pentru reîntregirea fiinţei noastre spirituale, dar şi geografice. Acestea sunt pământurile noastre şi faptul că au venit din judeţele Cetatea Albă, Cernăuţi, Hotin, Ismail, deci din judeţele pe care marele croitor Stalin a ştiut să le ciopârţească, demonstrează revenirea la memoria noastră istorică. Nu mai vorbesc că aceste judeţe devin un fel de material ilustrativ pentru deputaţii noştri, când se vor aduna ca să vadă cum a fost de-adevăratelea să nu inventezi judeţe de dragul aparatelor lor administrative“.