Unde nu-i cap, vai de cultura

Din nefericire, asistam la eutanasierea unei vieti culturale si asa in deriva.

Ca si cum un animal bolnav, care se zbate intre viata si moarte si pentru a carei existenta se agita toata lumea, este injectat cu substanta letala, exact in ziua in care incepuse sa se inzdraveneasca. Cam asa sta treaba si cu teatrul constantean. Suntem constienti sau nu, trecem prin vremuri tragice pentru fateta artistica a acestui oras, care se lauda mereu cu maretiile sale. Avem cu ce ne mandri? Mai avem noi tupeul sa ne credem copiii lui Ovidiu, poetul exilat la Tomis, care ne vegheaza de la inaltimea soclului sau? Mai avem de ce sa-l comemoram, de ce sa facem festivaluri in cinstea sa sau de ce sa mai organizam orice gen de manifestare artistica fara a jigni muzele si pe toti cei implicati in aceasta lume? Se stie ca viata de artist este una tumultoasa, insa eu cred ca viata celor de la Fantasio este nedreapta. Si atat! Poate ca, in momente de genul asta, nici macar nu mai conteaza cine este vinovat. Sau poate ca nici nu mai merita sa discutam daca cei implicati in scandalul "Teatrul National", dar si in arta, ar trebui sa piarda darul muzelor, daca ar trebui sa fie intr-un fel deposedati de harul divin care le-a fost harazit. Asocierea cu animalul in agonie nu este una intamplatoare. Ca dupa o perioada lunga de boala, teatrul din Constanta, National sau de Stat, oricum s-o numi el, avea niste zile mirifice. Satra, Imblanzirea scorpiei, Dulceamar, Steaua fara nume si Inimi cicatrizate sunt numai cateva dintre piesele care au adus, dupa mult timp, constantenii la teatru. Satra, spre exemplu, a facut sala plina mult timp dupa premiera. Si stiu oameni care, incantati de intreg spectacolul, au revazut piesa de trei, patru ori. Nu vi se pare minunat ca in orasul de provenienta al manelelor lumea mai merge si la teatru? S-a reusit, cu mari greutati, sunt convinsa, aducerea in teatrul constantean a unor creatori de moda celebri, cum ar fi Botezatu si Levintza, sau a unor tineri artisti, de care vom auzi cu siguranta pe viitor. Lavinia Raducanu, Rada de la Fantasio, are stofa de diva, iar Beatrice Rancea, cea care s-a chinuit in ultimul an cu "ermetismul" teatrului constantean, a simtit asta. Nu este exagerat cand vorbim de ermetism in artisticimea de aici. S-au plans toti outsiderii care au vrut sa faca ceva bun. Fosta doamna Bleont, spre exemplu, spunea cu tristete ca s-a lovit de acest etanseicism. Si ca la Constanta nu se prea acceptau cei din afara. La fel a simtit si Cristian Sofron. Dar se pare ca nu a contat ca, totusi, cineva s-a aratat interesat. Si, din nou, am sentimentul ca incercarea de a gasi un vinovat pentru masacrarea a tot ceea ce s-a intamplat aici, este tardiva. Poate ca noi toti avem o parte de vina. Un telefon primit la redactie ne anunta ca Beatrice Rancea vrea sa-si ia astazi ramas bun de la noi. Si iar, am avut un sentiment ciudat. Se spune ca orice sfarsit este un nou inceput, insa, in acest caz, ma intreb de ce mereu, teatrul de aici, are parte numai de finaluri. Si nu intotdeauna de cele mai fericite. Si poate ca piesa pusa in scena de politicieni, care isi disputa chiar si lumea patronata de Thalia, ar trebui sa fie exclusa din stagiune.

Scris de: {autor}Corina SAMOILA{/autor}