#DobrogeaDigitală: Maestrul Liviu Manolache la ceas aniversar. „A călcat cu dreptul pe urmele părinților”

Joacă, face regie, compune, dar mai presus de toate este puternic implicat în viața culturală a cetății de care este legat printr-o moștenire excepțională, fiind unicul fiu al unuia dintre cei mai renumiți fondatori de instituții și festivaluri, directori și dirijori, de la malul mării – Aurel Manolache (5 octombrie 1931 – 9 martie 2010).

Spre deosebire, însă, de alți actori „propulsați” de laurii părinților-vedetă, Liviu Manolache, care astăzi împlinește 65 de ani, a reușit să-și construiască o carieră de excepție, implicându-se cu devoțiune în tot ceea ce a însemnat act artistic constănțean. Tocmai de aceea, în urmă cu doi ani, cotidianul ZIUA de Constanța s-a simțit obligat să-i recunoască efortul în cadrul evenimentului „Incredibila memorie a teatrului constănțean”.

„Tata mă lua la repetiţii câteodată să văd cum face el. Se mândrea să-mi arate ce face”
 
În urmă cu patru ani, cu prilejul unui interviu realizat de conf. univ. dr. Aurelia Lăpușan, întrebat de ce a ales teatrul, maestrul Liviu Manolache mărturisea:

„Aşa am simţit. Nu am intrat de prima oară la facultate. Mi-am dorit să fac această facultate. Crescând în Teatrul Fantasio, am învăţat foarte multe lucruri: de la Oleg Danovski, de la tata, de la Nicuşor Constantinescu, părintele revistei româneşti, de la Gelu, de la Jean Constantin. De la toţi am învăţat câte ceva. Tata mă lua la repetiţii câteodată să văd cum face el. Se mândrea să-mi arate ce face. Stăteam de regulă în loja B. Stăteam cuminte şi mă uitam la repetiţii. Mai veneau mătuşile mele, Vali Manolache, ceilalţi care erau apropiaţi de familia mea. Mama a cochetat cu meseria de artist doar după terminarea liceului: a fost în cor, în ansamblul folcloric de la Galaţi. Ne-am mutat la Constanţa când eu aveam trei ani şi atunci a revenit la meseria ei de bază, cea de contabil. Dar fiind contabil la ARIA, avea contact cu lumea artistică din toată ţara”.
 
Ca mai apoi să povestească cu plăcere despre anii de glorie ai teatrului, despre familia sa, despre momentele care i-au marcat existenţa şi cariera. „Am jucat foarte mult. Am avut şi 400 de spectacole într-un an. Nu ne-am plâns niciodată. A venit acel moment în care am zis noi să ne apărăm teatrul. Eu o numesc lovitură de stat, nu revoluţie, cu toate că cele petrecute au formele aparente ale unei revoluţii. O revoltă populară transformată în altceva. Pe noi, fiind cunoscuţi, ne-au pus în faţă, chiar ne-au împins în faţă. Pe mine, pe Lică Gherghilescu, pe Eugen Mazilu şi pe Andrei Mihalache. Ne-am trezit vorbind la balcon. Nu am să uit doi tineri care-mi spuneau la ureche «ţineţi-i de vorbă». Dar de ce să-i ţinem de vorbă? Să-i ţinem acolo pe oameni. Mai târziu am realizat ce-a fost. Noi nu făcuserăm revoluţie. Am făcut pentru că unii ne rugaseră să facem ceva. Noi strigam aici şi atunci: «Vrem teatru naţional!» Şi lumea striga: «Vrem teatru naţional!» Era o stare emoţională foarte puternică. Mulţi colegi de-ai mei din alte oraşe mari s-au trezit puşi în faţă. Unii s-au trezit revoluţionari. Noi nu suntem. Ei poate au ştiut. Dar noi nu am ştiut. Noi ne-am dus dintr-o dorinţă de eliberare. A venit apoi, ca peste tot, un soi de dezinteres pentru oamenii de cultură, care au fost în toate oraşele împinşi în faţă”.

 
„De peste 30 de ani face teatru de cea mai bună calitate pe aceeaşi scenă”
 
O frumoasă pagină biografică, însă, este lăsată de regretatul secretar literar Jean Badea, în cartea „Dulcea povară”:
 
„Istoria vieţii artistice de la noi şi de aiurea nu oferă multe cazuri de copii ai unor actori de renume care să fi călcat cu dreptul pe urmele părinţilor. Destule odrasle ale acestora au eşuat în mediocritate sau în ratare definitivă.
Liviu Manolache a crescut printre actorii, soliştii şi balerinii de la „Fantasio" şi, la absolvirea liceului, nu a avut altă opţiune în afara IATC-ului. A reuşit în a doua încercare, fiind pregătit de actorul Petre Gheorghiu, de la „Bulandra", un „dascăl de admitere" cu excelente rezultate de-a lungul anilor.
Liviu a fost un student care a intrat cu seriozitate în studiul actoriei, această trăsătură fiind în mod cert o moştenire de familie, pe linie paternă, ca şi darul de a „inventa" melodii pentru spectacolele de scenă. Întoarcerea
acasă, la Teatrul Dramatic, în anul 1981, era singura „mişcare" pe care o putea face, pentru că, în ciuda aparenţei de gravitate şi austeritate, Liviu este un sentimental în relaţia cu părinţii, cu familia sa, cu studenţii şi colegii săi, chiar dacă nu-şi afişează emoţiile cu ostentaţie.
De peste 30 de ani face teatru de cea mai bună calitate pe aceeaşi scenă şi nu oboseşte să compună muzică pentru spectacolele de teatru, de la propriul recital (împreună cu regretatul Vasile Cojocaru), Lecţia de dragoste la prima vedere la Sânziana şi Pepelea (,,[ ... ] a cărui muzică atrăgătoare a scris-o cu melodicitate, în ritmuri moderne convenabile, remarcabilul compozitor constănţean Liviu Manolache" - Valentin Silvestru), Mincinosul, Oedip, Regele cerb şi altele. Trebuie amintite şi spectacolele din Marea Britanie - Cu dragoste, de la Nicolae, pentru care a realizat coloana sonoră şi care a fost prezentat, în 1998, la Bristol Old Vie, şi Viorica şi îngerul, spectacol căruia i-a semnat, de asemenea, coloana sonoră, dar în care a avut şi dublu rol, principal şi secundar. Acesta a fost prezentat în anul 2000, la Theatre Centre, Londra, şi Sherman Theatre, Cardiff. După succesul înregistrat aici, Liviu a fost primit în Uniunea Artiştilor din ţara lui Shakespeare (UNITER-ul lor). Este, de asemenea, membru onorific al Uniunii Teatrale din Turcia -TOBAV.
Revenind la rolurile sale de la Teatrul „Ovidius", Liviu Manolache a fost Pepelea / Sânziana şi Pepelea, Botard / Rinocerii, Rică Venturiano / O noapte furtunoasă, Paul Bratter / Desculţ în parc, Biff / Moartea unui comis-voiajor, Kiss/ Unde-i revolverul?, Dobcinski / Revizorul - ca să amintesc doar câteva dintr-o lungă listă.
N-a refuzat nici colaborarea cu Opera Constanţa, care l-a solicitat pentru a-l interpreta pe Celestin-Florindo din opereta Mam'zelle Nitouche, sau cu Teatrul „Fantasio", unde a pus în scenă, împreună cu Dominic Dembinski, un reuşit musical pentru copii, Cioc-bac, hai la joc!. O altă chemare a sa a fost Teatrul de Păpuşi, pe care l-a coordonat în perioada 1993-1999, fiind „debarcat", cam abuziv, de un director capricios şi vindicativ.
Liviu Manolache este acum un actor cu experienţă, cu succese profesionale. Dar se află la o vârstă care îi îngăduie să viseze un viitor pentru care şi-a fixat deja „ţinte" precise, intuite şi pregătite cu meticulozitate. Cum îl ştiu pasionat, riguros şi exigent, sunt convins că nu va rămâne dator nici scenei, nici muzicii sau continuării Festivalului „Mamaia Copiilor", în memoria tatălui său...”.
 
Citește și:

Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea: Pe scena vieţii. Marii actori ai Constanţei (XVl) (galerie foto)