12 Oct, 2020 00:00
2822
„Comuna Crucea din care face parte satul Băltăgeşti se află în partea centrală a Dobrogei în nordul podişului Dorobanţu. Denumirea satului vine de la cuvântul turcesc baltag (topor).
În lucrarea «Dobrogea în pragul veacului XX», M.D. Ionescu oferă informaţii ample despre geografia spaţiului dobrogean încadrat în zona Boascic (Dunărea) - Capidava - Cara – Coium (Năvodari) zonă cu lăţimea cea mai mică (44 km) pe o linie ce împarte Dobrogea în două trapeze: a. una situată la nord de calea ferată Cemavodă-Constanţa (regiune muntoasă); b. alta în sudul văii Carasu regiune deluroasă. Ambele regiuni sunt încadrate la est şi vest între Dunăre şi Mare.
Satele componente ale comunei Crucea sunt: Gălbiori (Saragea), Crucea (Satişkioi), Băltăgeşti, Erkesek(Stupina), Crişan (Kapugi), Şiriu”. (...)
„Dobrogea, veche provincie românească, dintre Dunăre şi Marea Neagră, a fost locuită în timpuri străvechi de geto-daci şi sciţi. Prima menţiune despre prezenţa sciţilor în Dobrogea se află în opera lui Herodot. Acest autor, supranumit şi «părintele istoriei», scrie că geţii și sciţii au avut curajul să îl înfrunte pe Darius, regele perşilor în 514 î. Hr. pe pământul Dobrogei.
Prima menţiune de locuire a acestei zone datează din epoca neolitică - bronz timpuriu prin stela de piatră descoperită de arheologul Radu Vulpe. Stela reprezintă imaginea idealizată a unui luptător sau şef de trib de origine scitică datând din secolele VII-IV î.Hr. Stela descoperită în localitatea Stupina face parte din tipul de stele din «aria nord-pontică, considerată de cultură scitică». Pe stelă se distinge un «akinakes» purtat la centură de luptător. De menţionat că, astfel de stele funerare existau în aria de locuire menţionată încă din secolele IX-VIII î.Hr.
Izvoarele arheologice şi literare menţionează existenţa unei populaţii getice şi scitice în zona central dobrogeană. În vatra localităţii Băltăgeşti s-a descoperit în anul 1976, o amforă de Thassos într-un cavou de piatră, datând din perioada epocii fierului. Nu se cunoaşte dacă mormântul protejat cu pietre era tumular sau plan, nici dacă ritul folosit era incineraţia sau înhumarea. «Amfora este ştampilată, are corpul conic, gâtui tronconic, toartele puternic arcuite şi executată dintr-o pastă fină gălbuie. Din punct de vedere al formei, acest tip foarte răspândit a fost datat în secolul IV începutul secolului III î.Hr»”. (...)
„În 1906, arheologul Vasile Pârvan a descoperit în urma săpăturilor efectuate la Crucea, ce făcea parte din districtul teritorial capidavensis, un mormânt cu inventar deosebit de bogat: «două brăţări de aur, patru cercei, două fibule, câteva mărgele şi două mânere de cuţit, din păcate nedatate, dar putem presupune că au aparţinut unor proprietari înstăriţi din zonă».
Din inscripţia descoperită la Băltăgeşti (7 km de Capidava) aflăm de «proprietatea unui veteran C Iulius Capito fost sesquiplicarius, ce deţinea o villa residenţială, fără a exclude chiar o aşezare rurală, fiind cunoscută deocamdată doar ca locuire sporadică de epocă romană la 2,5 km la vest de sat» inscripţia menţionează că veteranul C. Iulius Capito a posedat un lot de pământ (ager viritim adsignatus) «veteran ce a trăit 65 de ani, a luptat 25 de ani, zace aici Iulis Capito fiu şi moştenitor, a pus această piatră de mormânt celui ce a binemeritat».
Arheologii au cercetat viaţa din mediul rural au afirmat că înmormântarea proprietarului pe moşia sa era un obicei des întâlnit în epocă. «Tot acest teritoriu intens populat şi cu o organizare administrativă destul de înaintată depindea de comandantul cetăţii Capidava. Desigur o parte din teritoriu era destinată să asigure necesitatea de hrană şi furaj a gamizoanei»”.
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: