Editorial România ardea de mult. Abia acum s-a şi văzut

 
Ştii, peste ani o să apară un film, „Colectiv”, care poate va câștiga câteva premii. Va fi, cu siguranţă, un film cu o emoţie puternică. Va provoca o ciocnire bruscă şi violentă, răcind toate piesele din puzzle-ul tău perfect.

Un club arde. Fundalul este asigurat de sunetul ambulanţei, de disperarea oamenilor. Teama ochilor şi obrajii uzi de lacrimi nu se mai zăresc prin fumul care îţi înghite plămânii. Unde-mi sunt prietenii? Unde-mi este mama? Asta e ultima ta zi. Neputință. Moarte. Cei care urmăresc acest film, pentru confortul lor psihic, îşi vor spune că este doar imaginaţia regizorului. Dar noi ştim mai bine. Realitatea are un fel al ei de a ne plesni unde doare mai tare. România ardea de mult. Abia acum s-a şi văzut.
 
Oamenii au murit unul lângă celălalt, vineri seară, în Colectiv. Este uimitor cum toţi suntem interconectați, se rupe o verigă şi cade tot lanțul, iar acum suntem în genunchi. Aceste zile, cred eu, i-au afectat cel mai mult pe părinți. Dacă aş putea alege un om, un singur om din toată lumea asta, pe care să nu-l doară nimic, dar niciodată, acel om ar fi mama. Mama mea, a ta, a tuturor.
 
După şoc şi durere, apare furia şi încep întrebările. Ce face Statul Român? Ce face Biserica Română? Unde ne sunt parlamentarii, politicienii? Unde sunt soluţiile intelectualilor? Profit, lăcomie, nepăsare, da, „lasă, că ne înţelegem noi”. România a dat ochii cu moartea, în forma ei cea mai absurdă, şi a pierdut.
 
Însă, de cealaltă parte, au apărut solidaritatea şi oamenii buni. În astfel de situaţii, se întâmplă să îţi pierzi raţiunea şi încrederea în capacitatea oamenilor de a face lucrurile cum trebuie. Am citit zeci de relatări din care mi-am dat seama că există mulți oameni curajoşi, cu suflet mare şi cu un puternic spirit al justiţiei. Oamenii au ajutat, iar unii cu schimbul vieţii lor.
 
La 15 ani, în scaun cu rotile, Mihai a mers pentru prima oară la un concert, alături de cel mai bun prieten al lui, Pavlos. Când s-a dezlănţuit infernul în club Colectiv, Pavlos nu şi-a abandonat prietenul, ci l-a luat în braţe, cu scaun cu tot, şi l-a scos afară, l-a salvat. Acum el se luptă să trăiască, cu 60% arsuri pe corp, plătind astfel pentru ticăloşia altora.
 
Acest gest m-a răscolit profund. Dintr-o ironie a destinului, eu, Mihai, prietenul ajutat de Pavlos, şi alte sute de persoane nu mergem. Pentru noi, întreaga Românie este un amestec de piedici şi interdicţii. Într-o ţară în care oamenii întorc privirea când văd o persoană cu dizabilităţi pe stradă, într-o ţară în care noi, cei care nu mergem, nu avem soluţii de acces în instituţii ale statului, farmacii, teatre, cafenele sau cluburi, într-o ţară în care ne sunt încălcate drepturile zilnic şi suntem priviţi cu milă, uneori cu dezgust, există Pavlos şi poate ca el mai sunt mulţi.
 
O astfel de Românie pentru mine nu exista până zilele trecute. Nu ştiam că putem fi şi aşa. Că suntem şi aşa. Români rockeri, români medici, români vecini, români şoferi, români ca Pavlos, români oameni. Doar cu astfel de oameni se va putea merge poate, într-o zi, înainte.
 
Timpul are cele mai ciudate feluri de a ne vindeca. Însă dacă asta înseamnă să uităm, nu ar trebui să ne vindecăm niciodată.
 
Condoleanţe.