24 Ianuarie 1859 – 165 ani de la Fondarea Statului Român Modern N. Iorga - „Ceea ce s’a făcut la 1859 este numai traducerea în fapt a ceea ce era în gând și în simțire de veacuri”

Încă din primul deceniu al secolului al XX-lea, marele nostru istoric și Apostol al Neamului, care a fost profesorul N. Iorga, a fost prezent în fiecare an, în viața publică, prin cuvântări și conferințe – care se adaugă, se înțelege, studiilor, sintezelor tematice și volumelor documentare circumstanțiate Unirii Principatelor –, în a prezenta auditorului (mai ales în cadrul manifestărilor sub egida „Ligii Culturale”, a „Tinerimii Române”, a Ateneului Român) semnificația – mereu perenă și întotdeauna redimensionată la nevoile și imperativele momentului anului respectiv, cum arată el – și însemnătatea zilei de 24 Ianuarie 1859.
            La această a 165-a aniversare de la nașterea Statului Modern Român, invităm cetitorii (cum s-a făcut și în anii precedenți) în a ne re/adăpa din învățăturile istorice ale Apostolului Neamului, din cele prezentate fiind imperios necesar, pentru generațiile astăzi (inclusiv de către formatori de opinii și politicieni), a se reține câteva idei:
            - aniversările (sărbătoririle) sunt admirabile cu o singură condiție: să fie în legătură cu viața actuală;
            - literatura scrisă în epoca Unirei ne poate da multe învățăminte;
            - tineretul de azi (1915) muncește mai puțin decît e strict necesar, și pretinde mai mult decît i se cuvine;
            - începutul însuși al vieții noastre de stat, trebue să-l cunoască fiecare;
            - cele două țări românești – căci Moldova nu e decât a doua țară românească pe Valea Moldovei, apoi a Siretului, a Prutului, a Nistrului – au putut ființa deosebit, dar poporul s’a simțit unul singur;
            - modeștii oameni din vremea lui Cuza-Vodă n-au vrut să fie împroprietăriți sau așezați pe piedestal;
            - la 1859 s’au unit două țări libere românești, libere cu tot tributul de nimica toată care se plătea turcilor când voiam. Nici moldovenii, nici muntenii nʼavuseră stăpâni;
            - Unirea de la 1859 sʼa făcut în numele poporului românesc de câțiva oameni, boeri și intelectuali;
            - astăzi (1933) există o presă care învață zilnic să nu creadă nimeni în onestitatea conducătorilor;
            - nici un ziar serios n’a cutezat să ridice un stindard de desbinare;
            - măreţul fapt dela 1859, este al nostru, nou şi îndrăsneţ;
            - cel dintâiu stat, ce s’a format, pe bază naţională, din două bucăţi deosebite, a fost statul românesc. Ce-a fost în Europa [prin crearea, mai apoi, de state naționale, precum Italia și Germania], a fost urmarea acestui precedent;
            - 24 Ianuarie s’a realizat prin instinctul țăranului nostru, prin înțelegerea elementului orășenesc, și mai ales printr’o generală înțelegere a realităților, înțelegere care nu trebue să ne lipsească nici azi, oricât de grele s’ar părea că sunt sau ar fi împrejurările.



Aniversarea zilei de 24 Ianuarie s’a sărbătorit și la Teatrul Național, printr’un festival școlar. Corul seminarului central și precum și acel al azilului Elena Doamna, au intonat, mai multe cîntece patriotice, d. C. Nottara a declamat versuri din poeții Unirei, iar d. N. Iorga a vorbit despre Ideea Unirei în literatura contimporană. În cadrul acestui titlu, d. N. Iorga a făcut, o aspră, critică – critică de profesor în vârstă, cum își zice singur – a unor anumite stări de lucruri din țara noastră de astăzi.
            Ne obișnuisem să credem că trăim totr’un fel de Arcadie ferice, și nu ni se ceruse încă, nici o sforțare mare pentru a ne dobîndi noi înșine dreptul la existență. Așa ne-am trezit în fața cele mai nemilostive lupte, în care va fi întrebuințată toată vigoarea fiecărei națiuni, nepregătiți îndeajuns.
            Tineretul nostru, mai ales, nedeprins cu jertfe, credea că se îndreaptă pe un drum croit parcă pentru el – muncește mai puțin decît e strict necesar, și pretinde mai mult decît i se cuvine. Din acești oameni nu se plămădesc conducători politici, și nici soldați dintre aceia cari mucezesc azi în tranșee.
            Eu aș vrea să văd – zice d. N. Iorga – în locul alaiului de trăsuri încărcate de parveniți și în locul atîtor femei cari n’ar reuși să-și plătească luxul cu propria lor muncă, oameni potriviți cu locurile lor.
            În această ordine de idei, literatura scrisă în epoca Unirei ne poate da multe învățăminte.
            Toată cultura, pe care o strînge un om pentru el e bună numai atunci cînd fiecare poate adăoga ceva și de el, sporind astfel ceea cea primit.
            De aceea, nu vă mai vorbesc de oamenii Unirei. Începutul însuși al vieții noastre de stat, trebue să-l cunoască fiecare: și noi nu mai putem adăoga nimic peste tot cultul ce trebue să fie în toate sufletele romînești pentru toate acele figuri.
            Dar, vreu să arăt ce a lipsit acelor vremi pentru ca astăzi să fi fost mult mai departe decît sîntem.
            D. N. Iorga arată, greșelile ce sʼau făptuit la 1859. Prima greșală se cuprinde în vorbele lui Kogălniceanu: „Nu cu o mînă de boeri se face o țară”. A doua greșală stătea în faptul că tineretul din 1818, care-și făcuse studiile în străinătate, pierduse contactul sufletesc cu viața țărei lor. Și dintrʼo greșală și dintr’alta a rezultat linia unei solidarități naționale.
            Literatura timpului își are și ea vina. Nici Depărățeanu, nici Orășanu, nici Mihail Zamfirescu, nici Baronzi, nici Nicoleanu, nici N. Istrati, nu erau decît imitatori ai formelor literare din apus. Ei nu au scris niciun vers pentru a face să răsune sentimentele obștești ce însuflețeau țara. Ei scriau satire politice, versuri romantice, pesimiste, copiate după Hugo, Lamartine sau Gantier, dar atît. Numai Sion și Tăutu, lipsiți de pregătirea necesară, au scris cîteva versuri patriotice. Astăzi, suntem pe cale să suferim de aceeaș greșală. Un singur cîntec; spontan, sincer, avem ca o icoană a vremurilor eroice pe cari trebue să le trăim, e „La arme” al poetului Iosif, un cîntec ce va rămîne nemuritor. Mă adresez deci, scriitorilor de astăzi și le zic: „lăsați jucăria silabelor deșarte și schima unei genialități false, părăsiți ultimele mode literare, dați jos măștile, spălați fețele boite ca pentru teatru, și coborîți-vă în adîncul vieței naționale, întărită în mijlocul poporului. Faceți din literatură prețiosul sînge curat care curge într’un trup sănătos.
            Aceste învățăminte sînt de scos din literatura Unirei (26 ianuarie 1915 – „Dimineața”).
 
-----------///----------
 
 
24 Ianuarie
Însemnătatea actuală a Unirii.
Conferința d-lui profesor N. Iorga, la Fundația Dalles
 
            D. N. Iorga a conferențiat eri dimineață în sala fundației Dalles vorbind în fața unui public extrem de numeros, despre „însemnătatea actuală a Unirii”.
*
            Comemorările sunt admirabile cu o singură condiție: să fie în legătură cu viața actuală. Astfel sunt o simpla formă în executarea unui program și nenorocirea noastră este ca astăzi, de sus până jos, sunt numai forme, cari nu permit măcar să se vadă ca jos este o realitate vie care singură are valoare.
            Umblam în cârjile formulelor, atunci când avem picioare sdravene în stare să ne poarte.      În acest sens, de realitate și nu de romantism – a cărei acuzație dacă este o acuzație, nu mi se poate adresa mie care nʼam făcut palate în nouri, ci clădirii pe pământ și realități durabile oriunde mi-am cheltuit munca –, înțeleg a vorbi și astăzi despre unirea celor două țări românești libere.
            Unirea lor, și nu așa a numitelor „Principate”, Principate hospodari, Domnitori în loc de Domni – cum s’a zis pe vremea lui Cuza și a lui Carol I – sunt cuvinte străine care ne scad și-mi displac.
            Cele două țări românești – căci Moldova nu e decât a doua țară românească pe Valea Moldovei, apoi a Siretului, a Prutului, a Nistrului – au putut ființa deosebit, dar poporul s’a simțit unul singur.
            Titlul Domnilor de la Argeș: „a toată țara Românească” o spune îndeajuns.
            Știu că se spune că acest titlu e luat după acela al stăpânitorilor sârbi, „a toata țara Sârbească”, dar, chiar admițând un împrumut, titlul trebuia să se potrivească totul cu o realitate existentă și la noi. Și Ardealul se simția făcând parte din aceeaș unitate. De fapt „Ardeal” era țara ocupată de regele unguresc, restul era pentru români țară românească întocmai ca și celelalte



Actul de la 24 Ianuarie 1859
            Astfel ceea ce s’a făcut la 1859 a fost numai înlăturarea unui provizorat, așteptând ceea ce sʼa făcut pe vremea noastră pe aceeaș bază, privind totdeauna, tot ca un provizorat orice rupea unitatea noastră firească.
            Localismul n’a prins nici o dată la noi, în sufletul poporului. Cei cari-l reprezintă astăzi în Ardeal, îl împrumută de la foștii lor asupritori. Ar fi ajuns ciobanii cari din Bihor până în Bugeac au dus aceeaș viață românească pentru ca unitatea absolută să existe.
 
O OPERĂ FIREASCĂ
            Ceea ce s’a făcut la 1859 este numai traducerea în fapt a ceea ce era în gând și în simțire de veacuri. Conducătorii n’au de ce să se laude azi pentru unirea cea mare, precum cei deja 1859 nu sʼau lăudat cu cealaltă. Căci noi toți n’am fost decât umilii servitori ai unei necesități elementare a poporului român. Modeștii oameni din vremea lui Cuza-Vodă au avut bunul simț sʼo recunoască. A reclamat vreun drept Kogălniceanu, a cărei operă, din neglijența noastră este împrăștiată la cele patru vânturi? S’a prezentat vreunul din oamenii de la 1859 ca să fie împroprietăriți sau așezat pe piedestal, pentru că au ajutat după putință o operă așa de firească? Chiar dacă vor fi fost și atunci vanități, erau vanități simpatice, fiindcă se mulțumeau cu un aplaus, pe când astăzi, este necesară recompensa materială pentru servicii pe care oricine le datorește țării lui.
            Vorbind de unirea dela 1859 nu așteptau de la mine reeditarea presupuselor scene de lacrimi, îmbrățișări și sărutări de la „Elefantul” din Iași (sală în care la 5 ianuarie 1859 colonelul Cuza a fost ales domnitor al Moldovei – n.n.) sau de-aiurea. De fapt contemporanii se sărută mai puțin decât cred istoricii. Afară de ofertele pe care le-am refuzat cu indignare, în lunga mea viață politică ne am sărutat numai de două ori: odată, din toată inima cu Ion Brătianu, când a declarat războiu și amintirea mi-a rămas așa de vie încât acum câteva zile visam că mă sărutam cu dânsul din nou și-i spuneam aceste cuvinte cari mi-au rămas în minte: „Prin ce era bun în noi ne-am înțeles. Prin ce era rău ne-am despărțit”.
            Iar a doua oară m’a sărutat cineva în momentul când nu mai avea nevoie de mine.
            Să vorbim deci lucruri reale și de folos pentru vremea de față.
            Unirea dela 1859 a fost mult mai ușoară din trei motive, cari au făcut ca de-a doua zi nimeni să nu se mai gândească la un trecut de despărțire, căci eu care am cunoscut oameni ai Unirii și am văzut cu ochii mei pe Alecsandri, pe Kogălniceanu, pe Doamna Elena a lui Cuza-Vodă și atâția alții, n’am întâlnit decât un singur om: o femeie foarte inteligentă dar îndărătnică, moldoveancă pentru care Bucureștii nu existau. Iar când am venit întâia oară în București, ca student în căsuța de la șosea, unde am fost crescut cu iubire, toate favorurile au fost pentru mine ca moldovean, până și aceea de a conduce la institutul Bolintineanu (școală particulară de fete, fondată la 1874 – n.n.) pe domnișoara casei, în ciuda unui coleg dela București.
•
            La 1859 s’au unit două țări libere românești, libere cu tot tributul de nimica toată care se plătea turcilor când voiam. Nici moldovenii, nici muntenii nʼavuseră stăpâni. Acelaș sentiment de mândrie îi stăpânia și pe unii și pe alții.
 
SUFLETUL PROVINCIILOR DE ASTAZI
            Astăzi însă, provinciile unite cu noi nu uită din nenorocire cu totul stăpânii pe cari i-au avut, atunci când tot trecutul de străinătate ar trebui uitat măcar pentru cât sânge am vărsat noi, ca să-l ștergem fără urmă. Cum ar fi așa, nu sʼar întâmpla ca reprezentanți ai minorităților să observe românilor ajunși liberi in acele părți, ca situația lor scăzută față de străini, vine din sica? n. că „nu știu să fie domni”.
            Țările unite la 1859 urmaseră acelaș trecut.
            Unii Domni n’au putut bate dela o țară, la alta, dar nici odată nu fost răsboiul românilor dintrʼo parte cu cei din alta. Până și Fanarioții au ajutat să se creze atmosfera de Unire. Deși deseori, cu mamă sau soție româncă, ei considerau o țară și alta. Duceau aceiași boeri, respectau aceleași așezăminte, dădeau aceleași legi.             A fost mai ușoară Unirea dela 1859 și pentru altceva.    
            Afară de evreii din orașele moldovenești, indiferent în desvotare neamului nostru, erau numai români și de-o partea Milcovului și de alta.
            Nu erau naționalități cu trecut și cu drepturi. Factorii Unirii se puteau culca pe o pernă de siguranță. Boerii se puteau retrage la moșiile lor sau dacă voiau să meargă la Nissa...
            Dar astăzi cu milioanele naționalităților cari nʼau uitat nimic și speră tot, care sunt bogate, solidare, înzestrate cu școli, ziare și reviste, și rezemate pe state naționale de la care pisează desrobirea, nu putem zice că actele din 1918 au rezolvit totul.
 
DATORIA CARE NI SE IMPUNE
            Azi suntem cu toții sentinele condamnate în pragul operei înfăptuite. Astfel datoria românilor din provinciile unite nu este să adaoge la București, ambiția lor ambiției noastre și intriga lor intrigei noastre, ci să stea acasă la dânșii în lupta dreaptă dar legală cu naționalitățile cari reclamă acelaș pământ. Când nu ești la guvern acolo stai, ca să afirmi cu tărie stăruința îndreptățită a românilor asupra acelui teritoriu.
            În sfârșit, Unirea de la 1859 sʼa făcut în numele poporului românesc de câțiva oameni, boeri și intelectuali. Pe atunci nu era votul universal și nici blestemăția caselor de sfat ale partidelor în fiecare sat, cu sălbătăcia la mjloc. Nu se deriva râul curat, menit să hrănească ogorul național pentru a-l imobiliza în șaisprezece bălți, pline de mucegai și de mușiță.
 
CONȘTIINȚA DE RASĂ
            În acei câțiva boeri și intelectuali, poporul avea încredere, pe când astăzi există o presă care învață zilnic să nu creadă nimeni în onestitatea conducătorilor, hrănindu-se astfel ambițiile anarhice ale tuturor proștilor.
            Neamul boerilor adevărați avea o conștiință de rassă care se ridica până la descălecători și mult poate face sentimentul acesta al unei continuități politice care trece peste zece generații, cum iarăș altul e simțul de răspundere al omului care gândește, decât al gurii care vorbește în vânt.
             N’ar fi fost în stare nimeni să se atingă de opera Unirii. Mișcarea separatistă de la 1866 a fost opera bietului Nicolae Rosnovanu, a ușorului mitropolit Calinic Miclescu, a câtorva rătăciți și a mahalagiilor plătiți pentru scandal. Nici un ziar serios n’a cutezat să ridice un stindard de desbinare.
            Astăzi avem de învățat milioane de români cu ideia virtuții naționale ca să-i facem luptătorii conștienți pentru menținerea ei.
            Am crezut necesară această chemare sărbătorească la ordine. Ea se îndreaptă către mulți oameni cari au uitat ce anume se cere de la dânșii.
            Printre ei sunt dintre aceia cari au avut mari merite până și în momentul Unirii, dar dacă ar fi ca astăzi să-și aducă aminte și să poată judeca ceea ce au făcut pe urmă, tot sângele ar trebui să îi se ridice în față.
            Cu aceste cuvinte d. N. Iorga a terminat îndelung aplaudata d-sale conferință (26 ianuarie 1933 – „Universul”).



Sărbătorirea zilei de 24 Ianuarie
La „Tinerimea Română”
Cuvântările d-lor N. Dumitrescu şi profesor N. Iorga
            În sala de festivităţi a societăţii „Tinerimea Română” din Capitală s-a sărbătorit eri la orele 4 d.a., ziua Unirii principatelor. Asista un public numeros, compus în mare parte din tineret şi membrii societăţii. De faţă mai erau: mitropolitul Gurie al Basarabiei, Al. Ionescu, membru fondator al societăţii şi profesor I. Nichifor etc.
 
 
 
CUVÂNTAREA D-LUI PROF. UNIVERSITAR N. IORGA
            D-sa începe cuvântarea, arătând cât de nouă, măreaţă şi bogată în urmări, a fost Unirea dela 1859.
            Persistă o mustrare nedreaptă: dece, secole întregi, au trecut fără ca cele două ţări să trăiască împreună? Fenomenul era pretutindeni.
            Popoarele trăiau printr’un instinct care nu dădea întotdeauna forma care să corespundă cu dânsul. Acest fel de viaţă, îl găsim în istoria Franţei şi Germaniei. Muntenia şi Moldova, corespundeau la doua forme ale pământului românesc. Instinctul de rasă, era puternic.
            Până la 1859, spiritul era stăpânit de alte interese şi concepţii. Nu apasă nici o povară, asupra înaintaşilor ce n’au grăbit unirea.
            Măreţul fapt dela 1859, este al nostru, nou şi îndrăsneţ. Departe de a avea caracterul tragic, partea de suferinţă şi gloria răscumpărătoare a marei uniri a tuturor românilor,
            Cel dintâiu stat, ce s’a format, pe bază naţională, din două bucăţi deosebite, a fost statul românesc. A fost numai conştiinţa unui singur popor, care are dreptul la un singur stat. Ce-a fost în Europa, a fost urmarea acestui precedent. Din Italia, idea de unitate a trecut în Germania, care, prin unitatea italiană, se leagă de noi. Noutatea actului de la 1859 este incontestabil.
            Un popor, fără mijloace de acţiune, fără, nici-o bază de propagandă, o mână de oameni grupaţi în două societăţi, s’au mobilizat pentru această luptă.
            Oratorul evoacă figurile marilor luptători: Mihai Kogălniceanu, I. Brătianu.
            Lupta s’a dus contra Turciei, Austriei care ispitea cu planuri şi bani, Angliei ocrotitoarea Statului Otoman şi contra diplomaţiei lui Napoleon al III. Fără să aibă o burghezie, o mână de oameni au biruit şi marile greutăţi externe, dar şi prestigiul Domnilor ce vroiau să se întoarcă. Numai printr’o muncă şi credinţă înverşunată au dat actul dela 1859.
            D. prof. Iorga, evoacă virtutea eroică, cu care era dotat acel tineret şi care lipseşte celui de astăzi.
            Trecutul să fie un îndemn tinerimei de astăzi în răsboiul de a face ca această ţară a noastră, să fie numai a noastră!
            După conferinţa d-lui prof. Iorga a urmat un reuşit festival artistic (27 ianuarie 1935 – „Dimineața”).
-----------///----------
 
 
24 IANUARIE 1859-24 IANUARIE 1939
Românii din toate colţurile țării au sărbătorit împlinirea a 80 de ani de la Unirea Principatelor
 (...)
Cine a făcut Unirea Principatelor?
Conferinţa d-lui prof. N. Iorga la teatrul „Ligii Culturale”
            Ziua de 24 Ianuarie a fost sărbătorită, în Capitală, printr’un festival dat de „Liga Culturală”, în cadrul căruia d.prof. N. Iorga a făcut o scurtă recapitulare istorică a faptelor şi factorilor cari au determinat Unirea Principatelor. În faţa unui public extrem de numeros, care a primit pe d. Iorga cu îndelungate ovaţii, d-sa a început:
            „Sunt popoare cari au o singură sărbătoare naţională şi poate este bine. Atunci în jurul acestor sărbători naţionale se adună toate amintirile şi de acolo se desfac toate îndemnurile către viitor.
            A fost vorba cândva ca şi serbarea de la 24 Ianuarie să strângă laolaltă şi amintirile luptei pentru Unire, din 1859 şi amintirea durerilor îndelungate, amestecate cu atâtea jertfe, cu biruirea atâtor momente de supremă suferinţă, ca să ajungem pe urmă, prin vrednicia poporului român şi prin împrejurări fericite – cari nu se vor mai repeta şi cari au legat nu de Vechiul Regat ci de România independentă de totdeauna, celelalte provincii, în care niciodată n’a pierit conştiinţa de sine a poporului român, care şi-a aşteptat cu o nesfârşită credinţă, într’o muncă neîntreruptă, într’o acţiune de sfântă măreţie – clipa eliberării.
            Ideia de a strânge împreună tot ce avem noi mai vrednic de închinare din trecut şi tot ceea ce vedem mai limpede şi mai îndreptăţit în viitor în această zi de 24 Ianuarie – n’a isbutit, aşa că avem mai multe serbări naţionale.
            Deci, la 24 Ianuarie este vorba numai de ce s’a săvârşit, în această zi, acum 80 ani, de aceasta şi numai de aceasta.
            Ce trebue, dar spus la această aniversare?
            În Istoria Românilor pe care am scris-o, din nou, în aceste zile ale mele, am înfăţişat felul cum s’a alcătuit Unirea. „Dar de cele scrise, nimeni n’a luat cunoştiinţă încă; toată viaţa am făcut lucruri pe cari nu le ştie lumea, dar cari lucruri se simt tot mersul însăş al lumii, care n’a vrut să ştie de dănsele”.
            D. prof. N. Iorga arată că, din cercetarea izvoarelor mai proaspete, reiese că rolul străinătăţii – implicit al lui Napoleon al III-lea – în făurirea Unirii, este foarte scăzut.
            Desluşind auditoriului rostul trecutului in alcătuirea unei societăţi, d. Iorga arată apoi şi marele interes pe care îl înfăţişează – pentru cunoaşterea acestui trecut – proecţiile tot mai vii ale prezentului, care, dacă trăieşte pe morţii noştri – constitue totuşi şi cheia pentru înţelegerea faptelor săvârşite de aceştia.
             „Nu trebuie crezut că la 1859 toată lumea a dorit acelaş lucru şi s’a îmbrăţişat în acelaş elan, pentru a încinge «Hora Unirii». După cum nici mai târziu nu s’a mers – sau se va putea merge – numai din horă în horă şi din cântec în cântec, căci actul istoric nu este săvârşit niciodată de un popor întreg”.


D. prof. Iorga înfățişează rolul fiecăreia dintre puterile străine, în desăvârşirea Unirii Principatelor: Turcia,luptând pentru păstrarea imperiului otoman, din care noi nu făcusem niciodată parte; Anglia care n’a fost impotriva Unirii, dar rămase credincioasă dogmei integrităţii Turciei, a luat atitudine împotriva Franţei, ce susţinea Unirea.
            „Întâlnirea de la Osborne care a dus la multe neînţelegeri între factorii străini – a lăsat, din fericire problema Unirii în seama nostră”.
             În ce priveşte factorii interni, cari au determinat Unirea, d.prof. Iorga, analizând rolul şi putinţa fiecăruia, susţine că în acest mare şi istoric act nʼau avut vreun merit Domnii Principatelor, nici ţărănimea, care nu ajunsese la înţelegerea rolului ei social, nici burghezia care nu-şi apropia idealurile naţionale.
            „Rolul lui Cuza n’a început decât după 24 ianuarie 1859, când fiind ales Domn, s’a dovedit a fi o mare revelaţie. Pentru darea pământului ţăranilor, pentru scoaterea egumenilor grec, din folosinţa averilor mănăstireşti, dar şi pentru mişelia detronării lui, i se cuvine o statuă în Bucureşti (de abia în 2004, o statuie a sa, turnată în bronz, a fost amplasată pe Aleea Mitropoliei; alegere a locului nefericită, ea trebuind să troneze în centrul Capitalei, respectiv în fața fostului Palat Domnesc al său – n.n.)”.
            Cine a făcut deci unirea?
            Au făcut-o intelectualii, cărturarii români – moldoveni într’o mai mare măsură decât cei munteni – convinşi de ideal şi de învăţătură.
            Ei au făcut primul pas pentru unificarea politică a unui popor, care a purtat în ea şi germenele unirii celei mari, de mai târziu”.
            Muntenii erau «roşii» – revoluţionarii de la 1848, cari şi sub domnia lui Carol I, rămăseseră tot revoluţionari, deşi vruseseră să amestece liberalismul cu naţionalismul, două noţiuni cari, însă, nu se împacă: liberalismul duce la internaţionalismul revoluţionar, pe când naţionalismul duce la un fel de conservatorism autoritar.
            Poporul care votase, sub Vogoride, pentru rămânerea Moldovei, a votat pe urmă pentru Unire.
            Intelectuali ca Mihail Kogălniceanu – a cărei statue ar fi trebuit să fie acoperită în această zi de florile recunoştinţei naţionale –, ca poetul Vasile Alecsandri, a cari s’a adăugat o legiune întreagă – au câştigat Unirea.
            Concluzia ce trebuie s’o tragem, poate fi sintetizată astfel: „Suntem datori să respectăm în cugetarea lor pe aceşti intelectuali cari ne-au dat Unirea de la 1859 şi – dacă ne uităm bine – tot ei ne-au dat şi unirea întregului popor românesc”, a încheiat d.prof. Iorga.   
            Programul a continuat, compus din coruri, declamaţii etc. Cântece patriotice au fost intonate de corul municipiului de sub conducerea d-lui Mureşeanu (26 ianuarie 1939 /Al. Vișinescu/ – „Curentul”).



Ziua Unirii la „Liga Culturală”
            - Conferința d-lui profesor N. Iorga: Cu voia cui s’a făcut România de astăzi
 
            Un public extrem de numeros care a umplut până la ultimul loc sala Teatrului Ligii Culturale a ținut să ia parte la marea manifestare a Ligii Culturale cu prilejul zilei de 24 Ianuarie. Sărbătorirea a fost deschisă de corul Seminarului Nifon care a cântat „Hai să dăm mână cu mână” și „Deșteaptă-te române”.
            D. profesor N. Iorga a fost primit cu lungi și repetate aplauze, întreaga asistență, în picioare, a ovaționat prelung și a strigat repetat: „Trăiasă profesorul Iorga”.
 
Conferința d-lui profesor N. Iorga
            „Liga Culturală”, spune de profesor Iorga, sărbătorește ca de obiceiu ziua de 24 Ianuarie. Sărbătorirea aceasta însă se deosebește de felul în care sunt făcute celelalte manifestări similare, în alte părți. Liga Culturală nu face în fiecare an acelaș lucru, nu repetă la infinit o manifestare tip. Ea caută interpretări evenimentelor cari au realizat izbânda în cea mai grea luptă națională, interpretări pe care le găsim atât în cugetarea noastră cât și în perspectiva pe care o deschid împrejurările. Să nu se uite că vremurile vechi ne învață a înțelege vremurile noi. Trebue să găsim atât în trecutul cât și în prezentul nostru mijloacele de a ne opune oricărui amenințări, ori de unde ar veni ea. 24 Ianuarie rămâne legat de 1859, de felul în care Cuza a întrupat gândul și năzuințele de atunci. 24 Ianuarie s’a realizat prin instinctul țăranului nostru, prin înțelegerea elementului orășenesc, și mai ales printr’o generală înțelegere a realităților, înțelegere care nu trebue să ne lipsească nici azi, oricât de grele s’ar părea că sunt sau ar fi împrejurările.
            24 Ianuarie n’a fost pregătit într’o lună sau două, este rezultatul unor foarte lungi pregătiri și s’ar putea spune că secole întregi au concurat la această măreață realizare. Generații întregi n’au abandonat o luptă surdă dar dârză pentru că soarta noastră a atârnat totdeauna de nesfârșita noastră răbdare. Toate asupririle și toate nedreptățile n’au putut știrbi această răbdare. Poporul nostru știe să rabde, dar rabdă însemnând pe răboj și plătind la vreme, pentru că noi suntem foarte buni platnici.
            La 1840 câțiva boieri, printre care Ion Câmpineanu, au văzut unitatea națională, dar n’au putut-o realiza. Mai târziu, la 1848, tinerii cari studiaseră în străinătate, mai mult liberali și republicani, întrebuințând câteva formule de modă parisiană n’au putut nici ei face nimic, deși pâinea amară a exilului pe care au mâncat-o unii n’a fost lipsită de semnificație în pregătirea lui 24 ianuarie 1859.
            Societatea de atunci era îndelung răbdătoare, dar și plină de credință și de o așteptare înțeleaptă. Clasele de sus ca și cele de jos au mers împreună, n’a exista nici o divergență de păreri, iar Vogoride și cei câțiva antiunioniști n’au însemnat nimic, așa cum s’a văzut până la sfârșit.
            Dar în afară de acest element care a fost răbdarea, s’a înțeles atunci că omul dotat cu cele mai alese însușiri nu este neapărat și cel indicat să ocupe primul loc și că nimeni din cei cari au puterea nu trebue să întrebuințeze această putere decât în momente potrivite. 24 ianuarie 1859 nu este făcut de eroi, care se știe că sunt nedisciplinați. Eroi n’au existat atunci, epoca a fost eroică, o epocă ieșită din modesta generalitate eroică. Propaganda care se făcea în favoarea unirii de oameni de cultură, ca Dimitrie Brătianu era foarte bine primită peste tot. Oameni de mâna întâia câștigaseră fără plată oameni din elita intelectuală a Franței.
            Dar a mai fost ceva: în momentul când s’a pus chestiunea României, exista o uniformitate de cugetare omenească universală, un curent de idealism chiar în diplomație, rezultat al educației și al culturei. Erau oameni cu cari se putea discuta direct, nu exista spiritul negustoresc trivial care există azi cu privire la popoare și la națiuni. Era o ierarhie de valori care a dispărut și de aceia e bine azi să ne dăm seama de oamenii cu care avem a face. Apelul care se făcea către oamenii politici nu era zadarnic și poate oricine vedea în corespondența lui Dimitrie Brătianu cum acestui tânăr care nu însemnase nimic în viața publică până atunci, dar căruia i se apreciau calitățile, șefii statelor nu ezitau să-i răspundă la scrisorile pe care el le trimetea.
             În Europa de atunci, cu alte cuvinte, sufletește se vorbea aceiași limbă. Epoca aceea mai avea însă și un mare avantaj care nouă ne-a fost de foarte mare folos: statele erau conduse de monarhi și monarhii sunt oameni cu simțul responsabilității. Oricare eventuală nedreptate sau neînțelegere îți dădea nu numai dreptul, dar și putința de a face apel direct la Suveran, și un Napoleon al III-lea de pildă nu-și putea renega ideile pentru care luptase în tinerețe, ca și Victor Emanuel de altfel.
            Iată din ce concurs de împrejurări a ieșit România de astăzi și este bine să se știe că, fie că o spunem, fie că nu, în sufletul poporului românesc există hotărîrea nestrămutată de a face față oricării încercări de amenințare, oricând și ori de unde ar veni.
*
            Asistența întreagă, în frunte cu d.dr. Petre Țopa, subsecretar de stat la ministerul muncii a ovaționat îndelung pe d. profesor Iorga la sfârșitul conferinței (16 ianuarie 1940 – „Neamul românesc”).