Caius Plinius Secundus (Plinius Maior) s-a născut în anul 23 la Novum Comum (Como/Italia) și apoi s-a mutat la Roma. A exercitat funcții militare în provinciile Germania și Spania. Din vasta sa operă literară și științifică s-a păstrat în întregime doar „
Istoria naturală”, în 37 de cărți, dedicată în anul 77 viitorului împărat Titus (79-81). Numeroasele surse științifice grecești și latinești utilizate sunt prezentate în Cartea I. Tematica lucrării depășește domeniul științelor naturale, Cartea II incluzând o descriere fizică a lumii cunoscute, Cărțile III-IV fiind dedicate geografiei și etnografiei, iar Cărțile XXXIII-XXXVII artei. Plinius cel Bătrân a fost un reprezentant al stoicismului, curent filozofic care promova viața virtuoasă, adică atitudinea bărbătească în fața vicisitudinilor. Editorul Gh. Ștefan (1899-1980) aprecia că, deși „judecarea faptelor nu este întotdeauna independentă și sigură, iar stilul suferă de influența retoricii”, importanța informației utilizată este „incontestabilă”, ceea ce a conferit acestei scrieri „autoritate” chiar și în Evul Mediu. Savantul roman a murit în anul 79, în timp ce încerca să observe de aproape erupția vulcanului Vezuviu, aflându-se la comanda flotei din Italia.
Cartea I
În capitolul III se explică că în Cartea IV va fi descrisă din punct de vedere geografic și etnografic regiunea Mării Negre : „47. Cartea a IV-a cuprinde
aşezarea geografică, neamurile...Daciei,
Sarmaţiei, Sciţiei, a insulelor din Pont.” (ed. C. Mayhoff)
Grecul Strabon (sec. I î. H. – sec. I d. H.), susținea, în „
Geografia” (VII, 3, 9), că sarmații erau un neam scitic.
Cartea IV
În capitolul 11(18), zona Traciei dintre Dunăre și Marea Neagră: „41-45. ...Culmea muntelui Haemus [Balcani/Bulgaria] urcă până la şase mii paşi. Partea opusă, înclinată spre
Dunăre, este locuită de
moesi, geţi, aezi, scaugdi şi clari, iar mai jos, de
sarmaţii arei, numiţi areaţi, de
sciţi şi lângă
ţărmurile Pontului, de moriseni şi sitoni, din care se trage
poetul Orfeu. Astfel [Tracia – notă G. Ș.] are ca hotare: la miazănoapte
Istrul, la răsărit
Pontul şi Propontida [Marea Marmara/Turcia], la miazăzi Marea Egee. Căci, din cealaltă parte,
Tracia începe de la
malul Pontului, unde se varsă
fluviul Istru, şi are în acea parte
cetăţile cele mai frumoase, ca
Histropolis), colonie a milesienilor [Milet/litoralul asiatic al Mării Egee],
Tomis, Callatis, numită înainte
Cerbatis şi
Heraclea. A avut şi
cetatea Bizone [Cavarna/Cadrilater-Bulgaria], înghiţită de un
cutremur de pământ; acum are
cetatea Dionysopoli, numită mai-nainte
Crunon; pe lângă ea curge
râul Zyras. Tot ţinutul acela l-au stăpânit
sciţii porecliţi "
plugari". Oraşele lor sunt: Aphrodisias, Libistos, Zygere, Rhocobae, Eumenia, Parthenopolis şi Gerania, unde se spune că a fost neamul pigmeilor; barbarii îi numesc catizi şi cred că au fost alungaţi de cocori. Pe coastă, începând de la
Dionysopolis se află Odessus [Varna/Bulgaria], colonie a milesienilor... De la
gura Dunării până la
intrarea în Pont unii au socotit
cinci sute de mii de paşi, iar Agrippa a adăugat şasezeci de mii de paşi.” (ed. C. Mayhoff)
Istoricul Gh. Ștefan notează că un pas antic era echivalentul a 1,48 metri și, ca urmare, înălțimea de 8800 m a Haemusului era exagerată comparată cu vârful maxim de 2385 m.
Ștefan arată că Heraclea, Aphrodisias, Libistos, Zygere, Rhocobae, Eumenia, Parthenopolis şi Gerania erau localități neidentificate, citând în acest sens studiul
Dobroudja (1938) al colegului său Radu Vulpe.
Editorul român precizează că sciții plugari reprezentau o excepție a majorității sciților, care erau păstori nomazi, citând în acest sens studiul lui Vulpe și vol. I (1960) al tratatului colectiv
Istoria Romîniei. Acesta a fost și motivul pentru care Dobrogea a fost numită Sciția Mică, cum explica și
grecul Strabon în „Geografia” (VII, 4, 5).
Ștefan explică că M. V. Agrippa (sec. I î. H.), ginerele și consilierul împăratului Augustus, a realizat o hartă a imperiului roman care a fost afișată în capitală.
Moesii erau un important
trib trac așezat la sud de Dunăre, în nord-estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei. Supuși de romani, aceștia au denumit, în secolul I, cu numele lor provincia dintre Dunăre și Balcani, ulterior împărțită în Moesia Superior și Moesia Inferior, în cea de a doua fiind inclusă și
Dobrogea.
În
mitologia greacă,
poetul Orfeu era fiul
regelui trac Eagru și al
Caliopei, muza poeziei epice. Rezident în
Tracia, el a participat la expediția
argonauților greci, conduși de eroul Iason, în căutarea Lânii de Aur în Marea Neagră. Soția sa,
nimfa Euridice, a murit mușcată de un șarpe, fiind urmărită de păstorul Aristeu. Cu
lira sa,
Orfeu a urmat-o în împărăția umbrelor stăpânită de Hades, frate al lui Zeus, și a reușit să obțină întoarcerea ei printre cei vii. Dar el nu a avu răbdare să aștepte ieșirea din Infern pentru a o privi pe Euridice și astfel a pierdut-o pentru totdeauna. Durerea pricinuită l-a determinat pe Orfeu să insulte
femeile trace, care l-au sfâșiat în timpul unei orgii bahice. (OPREA 2014) Tragedia lui Orfeu și Euridice s-a reflectat și în opera
tragedianului grec Eschil.
Orașul Bizone a fost amintit și de
grecul Strabon și
romanii Sallustiu și
Pomponius Mela. .
În capitolul 12 (24), este prezentată Marea Neagră: „76. ...Apoi o
mare întinsă, Pontul Euxin, numită odinioară
Axenus [neospitalieră – n. G. Ș.], îmbrăţişează pământuri care se pierd în depărtare. Ea intră adânc în maluri şi de ambele părţi, la capete, se încovoaie înapoi pe o întindere atât de mare, încât are întocmai forma unui
arc scitic. (...) 77. (...) Tot aşa şi în privinţa
coastei europene, unii au calculat un milion patru sute şaptezeci şi nouă de mii, iar alţii un milion o sută de mii de paşi. 78. M. Varro măsoară în felul următor: de la intrarea în port până la Apollonia [Sozopol/Bulgaria],
o sută optzeci şi şapte de mii cinci sute de paşi; tot atâta până la
Callatis; până la
gura Istrului o sută douăzeci şi cinci de mii; (...). Agrippa socoteşte de la Bizanţ [Istanbul/Turci]a la
fluviul Istru cinci sute şaizeci de mii [pași]....” (ed. C. Mayhoff)
Gh. Ștefan notează că eruditul roman M. Varro (sec II î. H. – sec. I î. H.) a fost unul din principalele izvoare ale lui Plinius cel Bătrân.
În continuare, este descrisă Delta Dunării, care în epocă ar fi avut șase brațe: „78. ...Locuitorii acelui ţărm sinuos au fost pomeniţi în descrierea T
raciei până la
oraşul Histria. De acolo înainte sunt
gurile Istrului. 79. Fluviul acestea izvorăşte din lanţul munţilor Abnoua, în Germania, în faţa oraşului Rauricum din Galia şi curge multe mii de paşi dincolo de Alpi, printre nenumărate populaţii, sub numele de
Dunăre. Apele sale sporesc imens. Din locul unde intră în Iliria se numeşte
Istru, primeşte şaizeci de râuri, din care aproape jumătate navigabile şi se varsă în
Pont prin
şase braţe enorme. Primul braţ este al
Peucei, numit aşa din cauza
insulei Peuce, de care e cel mai apropiat; el este absorbit de o mlaştină mare de nouăsprezece mii de paşi. Din albia sa, mai sus de
Histropolis, se formează un
lac cu o circumferinţă de şaizeci şi trei de mii de paşi, numit
Halmyris. Braţul al doilea se numeşte
Naracustoma [canal al brațului Sulina – n. G. Ș
.]; al treilea
Calonstoma [„gura frunoasă” / canal al brațului Sulina – n. G. Ș
.]; lângă
insula Sarmatică; al patrulea
Pseudostomon [„gura falsă” / canal al brațului Chilia – n. G. Ș
.];, cu
insula Conopon Diabasis [Vadul țânțarilor – n. G. Ș.], apoi
Borion Stoma [„gura nordică” / canal al brațului Chilia – n. G. Ș
.] şi
Psilon Stoma [„gura goală” / canal al brațului Chilia – n. G. Ș
.]. Toate
gurile sunt însă atât de mari încât se spune că
marea este învinsă [de fluviu – n. G, Ș.] pe o lungime de patruzeci de mii de paşi şi se simte că apa este dulce. 80. De acolo înainte, în general, sunt în adevăr
triburi de sciţi, totuşi regiunile apropiate de ţărm au fost ocupate de diferite
populaţii, când de
geţi, numiţi de
romani daci, când de
sarmaţi, numiţi de
greci sauromaţi şi dintre ei de hamaxobi sau de aorşi, când de
sciţi degeneraţi şi născuţi din
sclavi sau de troglodiţi, apoi de alani şi de roxolani; (...).” (ed. C. Mayhoff)
Istoricul Gh. Ștefan notează că grecul Herodot (sec. V î. H.) arătase că Delta Dunării avea cinci brațe, pentru ca după trei secole Strabon să susțină că fluviul avea șapte guri de vărsare, adăugând, probabil, Portița și Sinoe. De asemenea, Peuce era numele actualului braț Sf. Gheorghe, mlaștina ar fi Dunavățul și Halmyris era numele actualului lac Razelm.
Peuce fusese menționată de
Strabon (sec. I î. H. – sec. I d. H.) în
„Geografia”.
Ștefan notează că roxolanii au reprezentat al doilea val al sarmaților, veniți din Caucaz și așezați la Dunărea de Jos în locul iazigilor, locul roxolanilor fiind luat ulterior de alani, al treilea și ultimul val sarmatic. Istoricul român citează în acest sens și pe
romanii Ovidiu și
Seneca.
În capitolul 14(28), sunt menționați bastarnii germanici care locuiau în insula Peuce: „99-100. ...Sunt cinci neamuri de germani. Ramura a cincea:
peucini, bastarni, vecini cu dacii amintiţi mai sus...” (ed. C. Mayhoff)
Cartea V
În capitolul 32(41), este menționată migrarea unei grupe de moesi tracici dunăreni în vestul Asiei Mici: „145. ...Sunt autori [care afirmă n. G. Ș.] că din Europa au venit
moesi, brigi şi tini, de la care şi-au luat numele
misii, frigienii şi bitinii.” (ed. C. Mayhoff)
Cartea VII
În capitolul 11(10), este amintită transmiterea generațională a unui defect fizic la daci: „50. Este lucru îndeobște cunoscut că din indivizi fără cusur se nasc uneori copii cu defecte, iar din indivizi cu defecte fizice, copii fără cusur; de asemenea se reproduc defectele, unele semne, petele si cicatricele; însemnarea de pe
brațul dacilor se transmite până la a patra
generație.” (ed. C. Mayhoff)
În capitolul 40(41), este evidențiat un obicei zilnic al tracilor cu consecințe funerare: „131. (...) Deșertăciunea omenească, meșteră să se însele pe ea însăși, socotește în felul
tracilor, care pun în urnă pietre de culori diferite, după cum o zi este bună sau rea, iar în
ziua morții le numără și astfel îl judecă pe fiecare.” (ed. C. Mayhoff)
Această tradiție fusese amintită și de
grecul Phylarcos (sec. III î. H.).
Cartea XI
În capitolul 53 (115), este explicată metoda sciților de folosire a veninului de șarpe în luptă: „279. ...
Sciţii îşi înmoaie
săgeţile în
venin de viperă şi în sânge de om; acest amestec blestemat n-are leac şi la cea mai uşoară atingere produce moartea instantanee.” (ed. C. Mayhoff)
Această tehnică de luptă fusese a amintită și de
grecii Aristotel (sec. IV î. H.) și
Teofrast (sec. IV î. H. – sec. III î. H.) și
romanul Ovidiu (sec. I î. H. – sec. I d. H.).
Cartea XVIII
În capitolul 7(12), este subliniat randamentul grâului din Tracia: „63. (...) Ca
greutate grâul din Tracia ocupă locul al treilea. ...
Grecia a apreciat şi
grâul din Pont, care n-a ajuns însă până în Italia. (...) 69. ...
Grâul se deosebește şi în privinţa paiului, căci e de calitate mai bună cu cât acesta e mai greu.
Grâul din Tracia este îmbrăcat în mai multe cămăși din pricina
frigurilor mari din acel ținut. Din această cauză, şi fiindcă ogoarele sunt acoperite de
zăpadă, a fost descoperit
grâul de trei luni, numit astfel pentru faptul că, după aproape trei luni de la semănat, este cules o dată cu grâul din restul lumii...” (ed. C. Mayhoff)
În capitolul 10(24), este prezentată importanța meiului în hrana locuitorilor din bazinul Mării Negre: „100. (...) Şi
triburile sarmatice se hrănesc în foarte mare măsură cu acest
terci [fiertură de mei] şi chiar cu făină crudă, pe care o amestecă cu lapte de iapă sau cu sânge din vinele de la picioarele cailor. (...)101. (...)
Triburile pontice nu pun nici un alt aliment mai presus de
mei...” (ed. C. Mayhoff)
Cartea XXII
În capitolul 1(2), este arătată folosirea plantelor în obiceiurile estetice ale unor barbari: „2. Într-adevăr, observ că unele neamuri străine folosesc anumite
plante pentru înfrumuseţare, cât şi din pricina unor obiceiuri practicate din totdeauna. La
populaţiile barbare f
emeile îşi ung una alteia faţa, la
daci şi
sarmaţi până şi
bărbaţii îşi fac semne pe trup...” (ed. C. Mayhoff)
Bibliografia
C. Plinii Secundi Naturalis historiae libri XXXVII post Ludovici Iani obitum recognovit et scripturae discrepantia adiecta edidit Carolus Mayhoff, vol. I-V, Teubner, Leipzig, 1892-1909.
GHEORGHE ȘTEFAN (redactor responsabil) /INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE AL ACADEMIEI RPR,
Izvoare privind istoria României, vol. I, Ed. Academiei R. P.R., București, 1964. (LXVIII. Plinius cel Bătrân)
OPREA HORIA,
Legenda lui Orfeu, „Istorii regăsite”, 12 mai 2014
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța
Despre Marius Teja
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armănă“.
Citește și:
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: