Invitati

#citeşteDobrogea Seimeni, o aşezare a seimenilor domneşti


Localitatea a mai purtat numele de Stelniceni, Stolari, Sekban-Kebir, Saban. Populaţia provenea din Maltezi, Feteşti, Borduşani, Stelnica şi transilvăneni din Voila - Făgăraş. În defterul din 1693-1694, se înregistrau la Sekban (Seimeni) 245 de nemusulmani contribuabili.
 

 
Se pare că localitatea actuală a fost întemeiată pe la 1814, potrivit lui Victor Morfi, când în „punctul Haţiş din baltă s-au strâns mai mulţi oameni din Stelnica, Maltezi, Pârţani şi Borduşani şi apoi s-au stabilit pe loc mai sigur, înfiinţând Seimenii Mari. În sat au existat mai mult timp mahalalele Borduşani şi Maltezani”. Legenda despre întemeierea satului spune că acesta a fost fondat de baba Caliţa din Maltezi, împreună cu cei trei gineri ai săi.
 
Potrivit lui Ion Păunescu, aşezarea ar fi fost înfiinţată de seimeni, soldaţi cu plată ai Curţii domneşti, care în vremea lui Constantin Şerban Basarab s-ar fi răsculat. După spânzurarea căpeteniilor acestora, spătarul Hrizea şi căpitanul seimenilor Priboi, la 8 aprilie 1657, seimenii au trecut Dunărea, devenind statornici în aşezări ce le poartă numele. Seimenii, în cadrul Imperiului Otoman, aveau atribuţii militare şi erau conduşi de aga. Au fost ucişi 300 de seimeni şi nouă căpitani au fost prinşi; din ordinul domnitorului Constantin Şerban (1654-1658), căpitanii au fost spânzuraţi, iar cele trei sute de capete ale răzvrătiţilor, înfipte în pari. După alţi autori, Hrizea ar fi evadat din Alba Iulia, dar revenind în ţară a fost ucis.
 
Unii autori susţin că vechiul nume al comunei Seimeni a fost Stelniceni, „fondat de locuitorii din Stelnica de pe Borcea, în judeţul Ialomiţa, situată exact în dreptul aşezării dobrogene”. Localitatea apare în hărţile medievale sub denumirea de Seimen pe o hartă austriacă din anul 1790 şi cu denumirea Stolar (pe harta Rossety din anul 1837). Seimenii de Sus şi Stelnicu apar pe hărţile Bergeanu din anii 1844, 1854 şi 1856. În anul 1849 Seimeny, apare la Korsak, având 20 de case româneşti. În anul 1861 pe harta lui Guillaume Lejean apare denumirea Seymen, iar între anii 1850-1877 se regăseşte sub denumirea Sekban (Kebir Kaza Medgidia).
 
În perioada 1848-1849, la Seimeni existau 20 de case româneşti, iar între anii 1829-1848, se găseau 5 case de ruşi. La jumătatea secolului al XIX-lea, Ion Ionescu de la Brad, cu prilejul vizitei sale prin Dobrogea, avea să cunoască şi realităţile localităţii Seimeni.
 
Pe harta realizată de acesta apare denumirea Seimen Buiuk (Seimenii Mari) şi Seimen Cuciuk (Seimenii Mici), pentru ca la 1854 şi 1856 să fie menţionate ca fiind „de sus”, respectiv „de jos” (a se vedea harta). Localitatea avea în această perioadă 262 de suflete şi 50 de case. Ambele sate, aflate sub stăpânire otomană, se pare că s-au confruntat cu o molimă în anul 1837, iar populaţia a fost decimată. La mijlocul secolului al XIX-lea, erau 20 de case româneşti în Seimeni.
 
În anul 1855, pescarul Gheorghe Şerban din satul Seimeni cumpăra de la Bucureşti un năvod şi opt roţi de sfoară, cu suma de 2.245 de lei, o sumă importantă pentru acea vreme, din care 1.925 de lei reprezenta costul năvodului.
 
Practicarea pescuitului şi comercializarea peştelui sunt dovedite de sumele investite în acest inventar piscicol, depăşindu-se stadiul de ocupaţie care să asigure doar existenţa familiei. Paşa Said Mârza a intervenit personal în anul 1857, la caimacamul Ţării Româneşti, pentru înapoierea unor locuitori din Seimeni, aflaţi în timpul refugiului în satul ialomiţean Cegani.
 
În anul 1866, 50 de familii din Dobrogea erau stabilite pe malul stâng al fluviului, încă din timpul Războiului Crimeii, iar la 1870, Nifon Bălăşescu ajungea la Seimeni, unde constata existenţa elementului românesc, prin cele 110 familii. Pendularea populaţiei de la stânga la dreapta fluviului şi invers a reprezentat o practică obişnuită a locuitorilor de pe cele două maluri în vremurile tulburi. În anul 1871, trăiau la Seimeni 150 de familii de români, iar la 1878, 343 de locuitori în totalitate români, existând o biserică, dar fără a beneficia de o şcoală.
 
Între anii 1864-1865, la Seimenii Mari se stabilea un meşter pietrar. La 16 noiembrie 1878, la Seimenii Mici erau 202 locuitori, toţi români, o şcoală, iar la Seimenii Mari, 434 de locuitori, toţi români, existând şi o şcoală. Aceasta avea ca dascăl pe Baciu din Transilvania, ce învăţa pe copii cititul, scrisul cu slove, cântări bisericeşti şi puţină socoteală. Popa Anciu, tot din Transilvania, dascălul Gheorghe şi Elefterie, au contribuit la bunul mers al procesului educativ.
 
La Seimenii Mici, în perioada 1878-1919, dascăl era Dumitru Cârjău din Chilia Basarabiei, iar la Seimenii Mari era Dumitru Rozoleanu. Pentru anul 1879, este amintit la Seimenii Mici dascălul M. Vasiliu. Această şcoală era destinată pregătirii românilor. Peste un deceniu, localitatea era nominalizată de către Prefectura Constanţa ca fiind una din cele mai importante aşezări din Dobrogea. În anul 1882, se recunoştea ca „tapu” (tapiu), pentru 90 de locuitori români cu un total de 733, 4167 de ha, între care şi preotul Dumitru Petculescu, cu 5, 1418 de ha.
 
În anul 1880, la Seimenii Mari, aleşi ai Consiliului Local erau Marin Stănescu, Marin Ciorban, Ion Dineanu, Gheorghe Iancu, Ilie Şerbănescu, numiţi fiind, Şerban Simion şi Ioan Marin, primar fiind Marin Stănescu. Veniturile comunei erau de 3.062,64 lei, iar cheltuielile 3.062,64 lei. La sfârşitul secolului al XIX-lea în ambele localităţi erau 1.182 de locuitori.
 
În anul 1882, primarul Dumitrache Cristache semna planul de cadastru al aşezării, care avea pământ de izlaz - 74,8 hectare, pământ de plantaţie - 62 hectare, pământ pentru şcoală -10 hectare, iar pământul pentru 37 de locuitori însuma 294,9125 de hectare, în total fiind 441,7125 de hectare. Pământul pentru cultură ce aparţinea bisericii era de 10 hectare, iar locul destinat plantaţiei de viţă-de-vie era de 2,9417 ha.
 
În anul 1885, primar la localităţii era Ion Kifor, iar ajutor al său era Apostol Văză. Vatra satului pentru 20 de locuitori era de 4 hectare, izlazul de 20 de hectare, iar pădurea tot de 20 de hectare. Din cei 244 de proprietari, majoritatea aveau între 8-10 hectare, toţi români, iar Gheorghe Dăineanu era proprietarul a 18 hectare, Apostol Văză cu 20 hectare, iar Tudorache Kenacu cu 27 hectare.
 
La începutul secolului al XX-lea, ofiţerul M. D. Ionescu - Dobrogianu constata că „ambele sate sunt vechi româneşti, cu aspect plăcut, cu case bune şi curate, în număr de 356 din care 67 erau bordeie”. Lângă localitatea Seimenii Mari se găsea aşezarea numită Mongol, la o distanţă de 6 km de acesta, ce era locuită de tătari mici de statură şi cârni.
 
În ceea ce priveşte localitatea Seimenii Mici, aceasta s-a mai numit Seimenii de Sus, Kuciuk Seimen sau Sekban Sagir. Se pare că este mai veche decât Semenii Mari, fiind fondată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, de zaporojeni, veniţi din Rusia, care erau probabil soldaţi în slujba domnitorilor Ţării Româneşti. Interesant este faptul că nici măcar pentru perioada de început nu a avut o denumire rusească. În anul 1828, era un cătun, ce a dispărut din cauza ciumei, la fel ca şi satul tătăresc din apropiere numit Mongol, pe fondul războiului ruso-turc.
 
Potrivit legendei, o „naţiune” formată dintr-un amestec al calvinilor (unguri), lutheranilor (saşi) şi zaporojenilor (cazaci) a constituit armata seimenilor. Băştinaşii erau numiţi turcuieni, iar după 1860 au pătruns mocanii şi cojanii, ce erau atraşi de păşuni şi pământuri. La mijlocul secolului al XIX-lea, localitatea avea 231 de locuitori români, ce locuiau în 35 de case, iar în 1877 era locuită de 110 familii de români, pentru ca la 1878 să aibă 202 locuitori români, precum şi o biserică. Se recunoştea actul de posesie a 36 de locuitori români, ce deţineau în total 292,9814 ha.
 
În anul 1890, populaţia era de 1.019 locuitori, din care 532 erau bărbaţi, iar 487 erau femei. Dintre aceştia, doar 19 erau ştiutori de carte. Cu o singură excepţie, acesta fiind un bulgar, locuitorii erau români. Cu agricultura se ocupau 182 de locuitori, 5 erau industriaşi, 5 comercianţi, 3 aveau profesii libere, 9 erau muncitori, iar 13 erau servitori.
 
Biserica din localitate a fost construită în perioada 1895-1905, având hramul „Sfântul Dumitru”, fiind deservită de un preot şi trei oameni de serviciu, iar învăţători erau Dumitru Rosoleanu, pentru Seimenii Mari, şi Maxim Vasiliu, pentru Seimenii Mici. Numărul mediu de elevi din cele două instituţii şcolare era de 90, ambele şcoli fiind construite în anul 1880.
 
La începutul secolului XX, Seimenii Mari avea o populaţie de 666 de locuitori, iar Seimenii Mici, 615 suflete. Toţi locuitorii erau români şi locuiau în 356 de case, din care 67 erau bordeie. Localul destinat primăriei a fost construită în anul 1881. În 1911 lua fiinţă asociaţia ţărănească „Sfântul Gheorghe” pentru exploatarea pădurilor şi păşunilor, formată din 41 de membri şi având un capital de 10.000 lei. Cu prilejul recensământului din anul 1918, la Seimenii Mari se înregistrau 752 de locuitori, iar la Seimenii Mici, 711 locuitori, toţi fiind români.
 
Localităţile Seimeni, aflate în apropierea Dunării, au fost înființate de seimenii refugiați, după înfrângerea răscoalei din 1655, la care s-au adăugat locuitori din Ialomița și din Transilvania, veniți în Dobrogea cu turmele sau pentru activități de comerț.
 
Surse bibliografice
 
A.N.I.C., fond D.G.S., dosar nr.1564/1890
A.N.I.C., fond M.C.I.P., dosar nr. 294/1887
S.J.A.N.C., fond Inspectoratul Cadastral Constanţa, dosar nr. 181/1881-1882
Ibidem, dosar nr. 180/1882-1886
Ibidem, dosar nr. 181/1881-1882
Ibidem, dosar nr. 180/1882-1886
Victor Morfi, în A.D., 1924-1925
Lidia Demény, L. Demény , Nicolae Stoicescu, Răscoala seimenilor sau răscoală populară? 1655.Ţara Românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
 ***Istoria României,vol. III, coordonat de Andrei Oţetea, David Prodan, Mihai Berza, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964
I. Ionesco, Excursione agricole dans la Dobroudja, Constantinopole, 1850
Nicolae Iorga, Cele trei Dobrogi pe care le-am găsit, A.D., III, 1922
Tudor Mateescu, Date privind situaţia românilor și a altor creștini din Dobrogea în ajunul și în timpul războiului de independență, în R.A., 2, 1993.
Cornelia Mihalcea, Gheorghe Mihalcea, Nifon Bălăşescu - ctitor de şcoli şi dascăl în Dobrogea, în „Convorbiri Didactice”, IV,Tulcea, 1975
***Istoria românilor, vol.VII,t. I., Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980
Tudor Mateescu, Slujitori ai Bisericii româneşti din Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în Î.B.M.P., 5, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1989
Alexandru P. Arbore, La culture Roumaine en Dobroudja, Bucharest, 1938
Steaua Dobrogei”, I, din august 1879.
 „Farul Constanţei”, din 25 ianuarie 1881.
Farul Constanţei”, I, nr. 16, din 24 august 1880 şi nr. 17 din 31 august 1880.
***Bugetul Judeţului Constanţa pentru anul financiar 1881-1882, rola I
M.D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului XX, București, 1904
Adrian Ilie, Valea Kara-su în perioada secolelor XIV-XIX. Monografie istorică, Editura Succeed Publishing, Medgidia, 2008.
 
Despre Adrian Ilie
 
Licenţiat şi masterat în istorie - Universitatea „Ovidius” Constanţa, şef de promoţie.
Doctor în istorie şi cursuri postuniversitare - Universitatea din Bucureşti.
Director adj. - Şcoala Gimnazială „Constantin Brâncuşi” Medgidia.
Metodist, responsabil Cerc pedagogic şi membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanţa).
Autor al mai multor lucrări şi studii despre Medgidia şi Dobrogea.
Autor al unor studii şi cărţi de metodică şi management.
Membru în Comisia Naţională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.
Membru al Asociaţiei Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor şcolare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie/Istoria minorităţii turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice - Medgidia.
Realizator emisiune istorică - Repere Istorice - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obţinute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman“ pe anul 2017, conferit de Societatea de Ştiinţe Istorice din România.
 
Citeşte şi:

#citeșteDobrogea Rasova, așezare românească de pe malul Dunării (III) (galerie foto)

 


Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

#citeșteDobrogea „Industria“ Dobrogei așa cum era la 1900. Județul Tulcea (II)

16 Jun 2019 1420

#citeșteDobrogea Legendele orașului „Chiustengea“, consemnate de cel mai cunoscut călător turc. Lucrări din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța

16 Jun 2019 1936

#citeșteDobrogea Remember Dumitru Lupu, la 67 de ani de la naștere. Lucrarea sa de suflet, „Adio, Chiustenge“, încă așteaptă

25 May 2019 1021

#citeşteDobrogea „Simplitatea în viaţă este adevărata libertate“. O perspectivă inedită a celui mai important muzician român din toate timpurile

04 May 2019 789

#citeşteDobrogea In Memoriam Georgeta Mărtoiu, teatrolog. Lucrări din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa (galerie foto)

03 May 2019 665

#citeşteDobrogea Liberalism şi liberali în Dobrogea centrală (III) (galerie foto)

01 May 2019 618

#citeşteDobrogea La mulţi ani, maestre Virgil Andriescu! Omagiu pentru o viaţă dedicată scenei (galerie foto)

26 Apr 2019 835

#citesteDobrogea Centenarul veteran de război Radu Popa - „Treceau gloanțele pe lângă mine și pe lângă cal” (galerie foto)

16 Mar 2019 1159

#citeșteDobrogea Monografia comunei Valu lui Traian. Lucrări din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța

16 Oct 2018 1413

#citeșteDobrogea 137 de ani de la nașterea poetului dobrogean Panait Cerna

25 Sep 2018 1487

#citeşteDobrogea Cernavodă - Bogazchioi, aşezarea de la revărsarea Dunării (I) (galerie foto)

05 Sep 2018 2901

#citeșteDobrogea 146 de ani de la nașterea creatorului școlii geologice românești, Gheorghe Munteanu Murgoci

20 Jul 2018 1307

#citeșteDobrogea 152 de ani de la nașterea unui dobrogean rarisim - Ioan N. Roman. „Dobrogea îi va fi pe veci recunoscătoare“ (Nicolae Iorga)

20 Jul 2018 1381

#citesteDobrogea Scriitorul dobrogean Octavian Georgescu sărbătoreşte 81 de ani

23 May 2018 1005

#citesteDobrogea #memoriateatruluiconstantean Spectacolul inaugural al Teatrului de Stat - „O scrisoare pierdută“, de I. L. Caragiale (1951)

22 May 2018 1491